Category Archives: Reactii biblice

”Teleportarea” în Duhul ca fundament teologic pentru ”tele-Cină”

Unul dintre argumentele biblice/teologice invocate ca suport pentru celebrarea Cinei Domnului online este afirmația apostolului Pavel cu privire la prezența cu duhul atunci când nu este prezent cu trupul. Apostolul face de două ori această afirmație:

Cât despre mine, măcar că n-am fost la voi cu trupul, dar fiind de față cu duhul, am judecat, ca și când aș fi fost de față, pe cel ce a făcut o astfel de faptă. În Numele Domnului Isus, voi și duhul meu, fiind adunați la olaltă, prin puterea Domnului nostru Isus, am hotărât ca un astfel de om să fie dat pe mâna Satanei, pentru nimicirea cărnii, ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului Isus” (1 Cor. 5:3-5).

Citește în continuare

Cina Domnului, celebrarea întregii Biserici sau eveniment privat?

Cina Domnului,

celebrarea întregii Biserici sau eveniment privat?

Introducere

După decretarea stării de urgență și suspendarea întrunirilor religioase, a apărut necesitatea identificării modalităților adecvate pentru viața spirituală și activitatea pastorală în bisericile baptiste. Un loc aparte în aceste căutări îl ocupă timpul potrivit, locul potrivit și modalitatea biblică de celebrare a Cinei Domnului. Mai precis, există două posibilități de analizat:

  • Bisericile să aștepte până când Dumnezeu va deschide ușa ca Cina Domnului să fie celebrată de către toți credincioșii prezenți;

  • Biserica să celebreze Cina Domnului pe internet – tele-Cină/Cina on-line, sau fiecare familie separat acasă – Cina privată/familială.

În data de 3 aprilie am prezentat înaintea Comitetului Executiv al Uniunii Bisericilor Baptiste din România argumentele biblice/teologice împotriva transformării Cinei Domnului în tele-Cină. În acest material aș dori să prezint argumentele biblice/teologice împotriva transformării Cinei Domnului în Cină privată – fiecare familie separat.

Unul dintre susținătorii acestui model este Beniamin Fărăgău1, care în data de 3 aprilie 2020 a postat un mesaj pe pagina de Facebook a Bisericii Baptiste Iris din Cluj Napoca, mesaj care oferă câteva argumente teologice în favoarea celebrării Cinei Domnului în familie. Poziția teologică a lui Beniamin Fărăgău se sprijină însă pe patru erori: una hermeneutică și trei de natură teologică.

Aceste erori au fost observate imediat, printre alții, de Corin Mihăilă2 și Dorin Hnatiuc,3 care au atras atenția asupra acestor erori pe un grup de discuții al unor pastori baptiști. Pentru că este vorba despre învățături și practici diferite de învățătura și practica bisericilor creștine baptiste din Romania cu privire la Cina Domnului, voi proceda la o analiză teologică mai amplă a argumentelor lui Beniamin Fărăgău, pornind de la observațiile celor doi colegi menționați.

Cum se interpretează Scriptura? Eroarea hermeneutică

În orice sistem teologic echilibrat doctrina trebuie sa stea la temelia practicii și nicidecum practica să devină izvor de doctrină. Pentru credincioșii baptiști, izvorul doctrinei este Sfânta Scriptură. Deosebirile apar atunci când este vorba de hermeneutică, adică de interpretarea Scripturilor, și de aceea este important să stabilim de la bun început regulile hermeneutice fundamentale care stau la baza unei înțelegeri corecte a textului Scripturii. Vorbind despre revelația progresivă a Scripturilor, McQuillkin afirmă că interpretarea corectă acordă prioritate descoperirilor mai noi față de cele mai vechi și în virtutea acestui raport una dintre primele reguli de baza ale hermeneuticii biblice este că Vechiul Testament se interpretează în lumina Noului Testament, și nu invers.4 În acest sens, Dorin Hnatiuc notează:

Greșeala lui Beniamin Fărăgău, și de data asta ca și în alte studii, este una hermeneutică. Nu Noul Testament se interpretează în lumina/umbra Vechiului Testament, ci Vechiul Testament în lumina Noului Testament. Lumina adusă asupra umbrei, nu umbra asupra luminii” (Hnatiuc).

Așa cum subliniază Klyne Snodgrass, argumentul pe care se fundamentează această regulă este faptul că în Isus Hristos avem revelația deplină a lui Dumnezeu.5 Vorbind despre Vechiul Testament, în Coloseni 2:16-17 apostolul Pavel afirmă că acolo avem umbra lucrurilor viitoare și nu adevărata înfățișare. Acest adevăr este subliniat și în Evrei 8:5, 9:9-12; 10:1. Prin urmare, calea corectă din punct de vedere hermeneutic este să pornim de la „adevărata înfățișare a lucrurilor” către ”umbră”, și nu invers.

În istoria bisericii, acest principiu hermeneutic a fost clar enunțat încă din vremea lui Augustin, în Comentariul la Predica de pe munte: „Noul Testament este ascuns în Vechiul, iar Vechiul Testament este descoperit în Noul.”6 În acest sens, Tom Hicks notează:

Augustin s-a referit la faptul că Vechiul Testament conține imagini și tipologii acoperite de umbră și care sunt descoperite clar in Noul Testament. Cu alte cuvinte, Noul Testament explică Vechiul Testament. Și Reformatorii Protestați și Puritanii s-au uitat la Noul Testament ca fiind cel care guvernează interpretarea Vechiului Testament.”7

În baza acestui principiu, Matt Slick afirmă că interpretarea Noului Testament în lumina Vechiului Testament este eronată.

Trebuie să înțelegem că revelația finală a lui Dumnezeu – Noul Testament – este cel care aduce lumină peste înțelesul Vechiului Testament… Această abordare este foarte importanta datorită faptului ca apar multe doctrine false atunci când Noul Testament este subordonat interpretării Vechiului Testament ”8

Ori, așa cum se poate observa, tocmai această eroare hermeneutică stă la baza demersului explicativ al lui Beniamin Fărăgău cu privire la Cina Domnului:

Să ne aducem aminte însă că Domnul Isus a instituit Cina Domnului în contextul Cinei Pascale. Asta înseamnă că El a luat implicit principiile care guvernau sărbătorile iudaice, chiar dacă Cina Domnului se încărca cu un conținut nou9, pentru că prin moartea și învierea Sa, El a împlinit prefigurările acestor sărbători” (Fărăgău).

Mai precis, dânsul susține că pentru a înțelege corect Cina Domnului – adică sărbătoarea Noului Legământ (Testament) – trebuie să apelăm la principiile care guvernează Cina Pascală, adică sărbătoarea Vechiului Legământ (Testament). Astfel, în loc ca „lumina” Cinei Domnului să explice „umbra” sau „prefigurările sărbătorilor iudaice”, Beniamin Fărăgău apelează la „prefigurări” pentru înțelege „înfățișarea adevărată.” Trebuie subliniat, așa cum vom vedea, că întreaga argumentație cu privire la Cina privată se construiește cu ajutorul unei hermeneutici greșite.

Continuitatea și/sau discontinuitatea dintre Vechiul Testament și Noul Testament.

Prima eroare teologică se observă în afirmația că diferența între Cina Pascală și Cina Domnului ar fi dată doar de „un conținut nou”, care trebuie înțeles în tiparul iudaic al Vechiului Testament. Interpretarea unui eveniment din Noul Testament după tiparului Vechiului Testament ridică o problemă mult mai complexă. În lucrarea, The Study of Theology. From Biblical Interpretation to Contemporary Formulation, Richard A. Muller atrage atenția asupra faptului că modul în noua comunitate a credinței Noului Testament a preluat, a reinterpretat, atribuind a nouă semnificație, și a aplicat tradiția specifică poporului Israel stabilește cadrul înțelegerii continuității și discontinuității dintre cele două testamente.10 Corin Mihăilă a sesizat acest aspect și notează:

Cina Domnului este un moment deosebit în viața credinciosului și a Bisericii și de aceea suntem obligați să reflectăm asupra practicii ei în condițiile vremurilor în care trăim. Ceea ce propun în următoarele paragrafe este să reflectăm asupra practicării Cinei privind la teologia biblică și în special la ceea ce se numește continuitatea și/sau discontinuitatea dintre Vechiul Testament și Noul Testament în lumina lui Cristos” (Mihăilă).

Simpla decupare a unui eveniment din Vechiul Testament, Cina Pascală, pentru a afirma corespondența sa cu un alt eveniment din Noul Testament, Cina Domnului, după o hermeneutică de tip copy/paste, nu ține cont de relația complexă dintre cele două testamente, așa cum afirmă iarăși Corin Mihăilă:

Când vorbim despre Cina Domnului în relația cu masa pascală din Vechiul Testament, trebuie să procedăm așa cum se procedează cu orice practică din Vechiul Testament, și anume, trebuie să ținem cont de continuitatea și/sau discontinuitatea dintre Vechiul Testament și Noul Testament în lumina evenimentului Cristos. Trebuie să ne punem întrebările următoare: care sunt acele aspecte care se transferă din Vechiul Testament în Noul Testament; care sunt acele aspecte care nu se transferă din Vechiul Testament în Noul Testament; și care sunt acele aspecte care suferă transformare trecând din Vechiul Testament în Noul Testament. Reflectăm asupra practicării Cinei privind la teologia biblică și în special la ceea ce se numește continuitatea și/sau discontinuitatea dintre Vechiul Testament și Noul Testament.” (Mihăilă)

În acest sens, John Piper susține că, dincolo de continuitatea planului lui Dumnezeu cu omul și cu întreaga creație, sunt alte aspecte esențiale care schimbă modul în care credincioșii Noului Testament se raportează la legile Vechiului Testament. Astfel:

  • Prin moartea Lui pentru păcatele noastre, Hristos a pus capăt întregului sistem al jertfelor din Vechiul Testament (Evrei 7:25-27);

  • A format un nou popor al lui Dumnezeu alcătuit nu doar din evrei, ci din toate popoarele, fără deosebire (Matei 28:19, Apocalipsa 7:9);

  • A reafirmat planul lui Dumnezeu de la creație descoperit cu mult înainte de Legea Vechiului Testament (Marcu 10:5);

  • Prin moartea, învierea și înălțarea Domnului Isus, urmată de coborârea Duhului Sfânt a deschis o ușă nouă pentru relația omului cu Dumnezeu (Romani 7:4-6).11

De asemenea, Cliff Leitch, afirmă că:

Legea lui Moise a reglementat aproape fiecare aspect al vieții în perioada Vechiului Testament. Dar odată cu venirea lui Hristos, Dumnezeu a stabilit un nou legământ al credinței și dragostei cu oamenii. Creștinilor nu li se mai cere să îndeplinească regulile Vechiului Testament cu privire la pedeapsa pentru crime, războaie, sclavie, dietă, circumcizie, jertfe, sărbători, ținerea Sabatului, ritualuri de purificare, etc. Și totuși, învățăturile etice și morale ale lui Isus și ale apostolilor Săi cer standarde mult mai înalte decât cele din Vechiul Testament.”12

Așa cum se poate observa, în virtutea presupoziției că Vechiul Testament explică Noul Testament, Beniamin Fărăgău nu ia în considerare aspectele de continuitate/discontinuitate dintre cele două testamente și supralicitează continuitatea între Cina Pascală și Cina Domnului.

Cina Domnului și Cina Pascală se sărbătoresc după aceleași principii?

A doua eroare teologică decurge în mod firesc din prima, adică din presupoziția că între Cina Pascală și Cina Domnului este continuitate. McQuillkin afirmă că atat doctrina cât și celebrarea Cinei Domnului nu pot fi înrădăcinate în nimic altceva decât „cuvântul autoritar al lui Hristos.”13 Acest aspect este subliniat și de Corin Mihăilă:

Fără să pretind că am făcut un studiu aprofundat din această perspectivă, cel puțin putem spune inițial că în mare parte nu se păstrează mai nimic neschimbat la trecerea de la masa pascală la Cina Domnului. Iată câteva din lucrurile care nu se transferă sau se transferă transformate:

Nu mai luăm pâine nedospită și ierburi amare, pentru că nu mai au același mesaj simbolic pentru noi; acum luăm pâine și vin, care simbolizează trupul și sângele lui Cristos;

Nu mai sărbătorim ieșirea din Egipt, ci salvarea noastră prin moartea lui Cristos, Mielul fără cusur, prin a cărui sânge vărsat suntem feriți de mânia viitoare și nu de moartea fizică adusă de îngerul morții;

Desigur că există asemănări între practica Vechiului Testament și a Noului Testament și de aceea Cristos a putut construi Cina pe masa pascală (ex., ambele vorbesc despre un miel sacrificat prin al cărui sânge omul a fost salvat de moarte, Cristos fiind Mielul suprem și desăvârșit, care ne salvează de la moartea finală printr-o jertfă adusă o dată pentru totdeauna; Cristos este împlinirea mesei pascale), dar cu toate asemănările, discontinuitatea și transformările pe care le aduce Cina Domnului la masa pascală ne ajută să înțelegem că masa pascală nu mai este un ghid pentru noi în ce privește practicarea Cinei Domnului. Ghidul este practica Noului Testament. Cristos a împlinit masa pascală și astfel a lăsat-o în urmă; de acum sărbătorim Cina Domnului așezată pe ce a făcut Cristos și nu pe ceea ce s-a întâmplat în Vechiul Testament.” (Mihăilă)

Mai departe, Dorin Hnatiuc menționează două aspecte teologice în legătură cu deosebirile dintre Cina Pascală și Cina Domnului.

Primul:

„Masa Pascală îi păzea pe cei din poporul Israel de îngerul morții. Cina Domnului de ce anume ne păzește? De covid19? De ce așa grabă să o luăm în luna aceasta?” (Hnatiuc)

Al doilea:

Domnul Isus nu a făcut nici o legătură explicită între paștele evreiesc și Cina Domnului. Chiar a instituit ceva cu totul nou, pentru Legământul cel nou! Nu Cina Domnului este ”Paștele nostru”, ci Cristos” (1 Cor. 5.7-8), așa cum menționează apostolul Pavel: Măturați aluatul cel vechi, ca să fie o plămădeală noua, cum și sunteți, fără aluat; căci Hristos, Paștele nostru, a fost jertfit. Să prăznuim dar praznicul nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de răutate și viclenie, ci cu azimele curăției și adevărului” (1 Corinteni 5:7-8).(Hnatiuc)

În concluzie, observăm că Cina Domnului a schimbat nu doar înțelegerea Cinei Pascale din perspectiva mesianică, ci a proclamat sfârșitul ei și înlocuirea cu Cina Domnului, sau Cina Noului Legământ, iar aceasta se celebrează după doctrina și practica Noului Testament și nu după doctrina și practica Cinei Pascale din Vechiul Testament.


Devine familia biologică a celor credincioși Biserică în baza preoției universale?

A treia eroare teologică a lui Beniamin Fărăgău este în domeniul eclesiologiei și are două aspecte:

  1. Familia biologică a celor credincioși devine Biserică;

Dacă toate sărbătorile iudaice – de la Sabat la Jubileu – erau ale Domnului, Cel sărbătorit trebuia să fie Domnul Însuși. Apoi, sărbătorile erau și trebuiau să fie celebrate comunitar. Dacă primul principiu poate fi respectat în contextul în care ne aflăm, pentru a ne putea apropia de Masa Domnului trebuie să clarificăm cel de-al doilea principiu, legat de aspectul comunitar.” (Fărăgău)

și

În una din primele postări, plecând de la actul Creației, am afirmat că trebuie să definim Casa Domnului pe trei planuri: individul, familia și comunitatea. Acest ultim aspect ne este interzis astăzi. Da, nu putem să ne adunăm în locașurile de rugăciune, dar știm că acolo unde doi sau trei sunt adunați în Numele Domnului Isus, este prezent și El în mijlocul lor. Familia creștină ar putea fi deci locul în care cele două principii desprinse din sărbătorile Vechiului Testament să poată fi împlinite.” (Fărăgău)

Pentru a justifica transferul Cinei Domnului în familie, Beniamin Fărăgău apelează la aceeași hermeneutică eronată și redefinește comunitatea eclesială a Noului Testament în termenii familiei biologice de la Cina Pascală, apelând la sintagma Casa Domnului.

Este adevărat că sintagma Casa Domnului are o încărcătură polisemantică și apare în mai multe locuri în Scriptură cu referire la: locul în care o singură persoană se întâlnește cu Dumnezeu, (Iacov la Betel, Geneza 28:17), Cortul Întâlnirii sau Templul din Ierusalim, trupul celui credincios (1 Corinteni 6:19) sau Biserica (metafora eclesială 1 Corinteni 3:16, Efeseni 2:19-21), dar nici în Exod 12 și nici într-un alt loc din Scriptură nu apare semnul de egalitate între familia biologică a Vechiului Testament și Biserica Noului Testament. Mai mult, nu există semn de egalitate nici măcar între Adunarea poporului Israel din Vechiul Testament și Biserica Noului Testament. De asemenea, nicăieri în Biblie nu găsim suport pentru a afirma că fiecare familie biologică din Israel, care a sărbătorit Cina Pascală, a fost considerată Casa Domnului, așa cum susține Beniamin Fărăgău.

Dar să revenim la ce ne învață Scriptura. Am afirmat că Cina Domnului a fost instituită în contextul Cinei Pascale. Oare timp de șaisprezece secole, masa de Paști nu a fost o sărbătoare a familiei? Iată ordinul de instituire Praznicului Paștelui:

Domnul a zis lui Moise și lui Aron în țara Egiptului: Vorbiți întregii adunări a lui Israel și spuneți-i: În ziua a zecea a acestei luni, fiecare om să ia un miel de fiecare familie, un miel de fiecare casă” (Exod 12:1,3, s.n.).

Masa Pascală se sărbătorea așadar, în familie. Și atunci, ca și acum, nimeni nu putea ieși din casă, pentru că îngerul morții trecea prin toată țara. Cu alte cuvinte, aspectul comunitar era redus la familie. În același context se sărbătorea și Sabatul. Mai există însă un aspect important de menționat. Toate familiile, deși izolate unele de altele, erau totuși în părtășie, pentru că în fiecare casă familiile erau adunate în jurul mielului pascal sau a mesei de Sabat. În același timp.” (Fărăgău)

Trecând peste faptul că unitatea a fost în jurul poruncii divine și nu a mielului, pentru că fiecare familie a avut mielul ei, în timp ce Biserica are un singur Miel, ne întoarcem la observația lui Corin Mihăilă:

„… între masa pascală și Cina Domnului nu există o continuitate directă în ce privește practica; chiar și aspectele concrete din spatele simbolurilor sunt diferite; iar ceea ce comunică simbolurile este ceva diferit decât ceea ce simbolurile comunicau la masa pascală. Astfel, Cina nu se ia în familie, ci în adunare.” Nu mai este sărbătorită în familia biologică, ci în familia spirituală, familia biologică devenind secundară în Noul Testament (aici se poate aduce un argument mai lung din Noul Testament care arată prioritatea familie spirituale asupra familiei biologice, fără desigur a o neglija pe cea biologică). În Noul Testament, Cina Domnului se lua în comunitatea creștină, în cadrul meselor de dragoste (i.e., agape) și nu în familie (vezi obligația creștinilor de a aștepta pe frați să ajungă înainte de a frânge pâinea). (Mihăilă)

De fapt, Însuși Domnul Isus a făcut deosebire între familia biologică și familia spirituală atunci când rudele lui au considerat că „și-a ieșit din minți” (Marcu 3:21), iar mama și frații lui au venit să-L ducă acasă.

El a răspuns: Cine este mama Mea și frații Mei? Apoi, aruncându-și privirile peste cei ce ședeau împrejurul Lui: „Iată”, a zis El, „mama Mea și frații Mei” Căci oricine face voia lui Dumnezeu, acela îmi este frate, soră și mamă” (Marcu 3:31-35).

Deosebirea dintre familia biologică și cea spirituală este afirmată din nou și atunci când Petru a întrebat ce vor primi aceia care au lăsat totul și L-au urmat pe El? Domnul îl asigură că în familia spirituală vor primi mult mai mult decât a pierdut în familia biologică. (Marcu 10:28-30).

Un alt argument care confirmă faptul că Domnul Isus nu a instituit Cina Domnului în familia biologică, după principiile Cinei Pascale, este tocmai faptul că El Însuși a instituit Cina Noului Legământ în părtășia cu ucenici – familia spirituală – nu familia biologică. Fără să țină cont de aceste deosebiri, Beniamin Fărăgău face un salt hermeneutic eronat de la Sărbătoarea Pascală a Vechiului Testament în familia biologică, la Biserica Noului Testament.

Să venim acum în Noul Testament. În Ziua Cincizecimii, „la numărul ucenicilor s-au adăugat aproape trei mii de suflete. Ei stăruiau în învățătura apostolilor, în legătură frățească, în frângerea pâinii și în rugăciuni” (Fapte 2:41-42). Cum se practicau aceste lucruri? Iată ce spune Luca: „Toți împreună erau nelipsiți de la Templu în fiecare zi” (46a). Acolo se bucurau de învățătura apostolilor. Dar textul continua: „Frângeau pâinea acasă și luau hrana cu bucurie și curăție de inimă” (46b). Frângerea pâinii era ocazia curățirii inimii și a celebrării bucuriei pe care o simțea cel iertat. Înainte ca Cina Domnului să se instituționalizeze, aceasta era celebrate în familie, unde capul familiei îndeplinea rolul de preot. Familia creștină era locul în care se manifesta legătura frățească, se frângea pâinea și se înălțau rugăciuni. Desigur, aceasta nu excludea aspectul comunitar mai larg (Fapte 20:7 și 1 Cor.11:17-34). (Fărăgău)

Invocarea textului din Fapte 2:46 ca bază biblică pentru celebrarea Cinei Domnului de către fiecare familie în parte după modelul din Exod 12 încalcă altă regulă hermeneutică, și anume, fiecare text trebuie interpretat în contextul imediat și apoi corelat cu alte texte care vorbesc despre același lucru într-un context mai îndepărtat. Ce ne spune contextul apropiat despre adunările din casă a primilor creștini?

După Înălțarea Domnului, citim in Fapte 1:15 că erau „adunați laolaltă aproape o sută douăzeci”, iar „în Ziua Cincizecimii erau toți împreună în același loc” (Fapte 2:1). După coborârea Duhului Sfânt, „toți cei ce credeau, erau împreună la un loc și aveau toate de obște (Fapte 2:44), iar puțin mai târziu după amenințările din partea Sanhedrinului citim: „După ce li s-a dat drumul, ei s-au dus la ai lor… când au auzit ei aceste lucruri, și-au ridicat toți glasul împreună….După ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul unde erau adunați” (Fapte 4:23,24, 31). Tiparul acestor adunări continua în Fapte 4:32-35, 6:2, iar în Fapte 12, după ce Petru este eliberat în mod miraculos din temniță „s-a îndreptat spre casa Mariei, mama lui Ioan, zis și Marcu, unde erau mulți adunați laolaltă și se rugau” (12:12).

Așa după cum se poate observa, contextul în care a funcționat prima Biserică a fost unul comunitar – adunați mereu laolaltă cu toate lucrurile în comun. Prin urmare, sensul textului din 2: 46 – „Toți împreună erau nelipsiți de la Templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă, și luau hrana, cu bucurie și curăție de inimă” – este unul comunitar. După rugăciunea de la Templu (3:1), ei se duceau la locurile de adunare, adică la casele spațioase ale celor credincioși, unde avea loc Cina Domnului (frângerea pâinii) în contextul meselor de dragoste specifice primilor creștini.14

Din aceste texte reiese clar faptul că modul de celebrare a Cinei Domnului al primilor creștini nu este cel din Exod 12 – adică fiecare acasă la el, ci în comuniunea Bisericii adunată în acest scop, chiar dacă pentru o vreme s-au folosit case mai spațioase, mai mari, până la apariția locurilor consacrate, în afara sinagogilor. Acest mod de celebrare se regăsește apoi si Fapte 20:7, nu ca urmare a „instituționalizării Cinei”, așa cum afirmă Beniamin Fărăgău, ci în rânduiala care a fost de la început.

  1. Preoția universală a credincioșilor și slujirile eclesiale

În final Beniamin Fărăgău ajunge la punctul central al mesajului – celebrarea Cinei Domnului de către fiecare familie în propria casă, unde capul familiei este preot.

Înainte ca Cina Domnului să se instituționalizeze, aceasta era celebrată în familie, unde capul familiei îndeplinea rolul de preot. Familia creștină era locul în care se manifesta legătura frățească, se frângea pâinea și se înălțau rugăciuni. Desigur, aceasta nu excludea aspectul comunitar mai larg (Fapte 20:7 și 1 Cor.11:17-34).

Oare nu cumva ne cheamă Dumnezeu să ne întoarcem la origini? El Și-a dorit întotdeauna să fie prezent și sărbătorit acolo unde doi sau trei sunt adunați în Numele Lui. Situația nou creată ridică întrebări pe care nu ni le-am fi pus altădată, când ne adunam să ne bucurăm împreună.

Cum ar fi ca în prima zi a săptămânii sau în Joia Mare să ne pregătim să-L sărbătorim pe Domnul, frângând pâinea în familiile noastre? Capul familiei ar putea să se întrebe astfel în ce măsură și-a luat în serios rolul de preot. Iar, dacă s-ar întâmpla să avem în familie copii care încă nu s-au întors la Domnul, de data aceasta, ei nu vor putea sta pierduți în băncile adunării, ci vor fi cu noi în jurul Mesei Domnului, o ocazie extraordinară de a le vorbi despre semnificația acestui moment. Cine știe dacă Dumnezeu nu le va întoarce astfel inimile înspre El?” (Fărăgău)

Concepția lui Beniamin Fărăgău cu privire la faptul că înainte de „instituționalizarea Cinei Domnului”, (adică înainte de Fapte 20:7 și 1 Cor. 11:17-34), fiecare cap de familie îndeplinea rolul de preot, iar familia biologică era contextul eclesial (comunitar) necesită clarificarea învățăturii despre preoția universală. În acest sens, J.V. Fesko notează:

Doctrina preoției tuturor credincioșilor afirmă că toți credincioșii în Hristos au parte de preoția Lui; de aceea nu există o clasă specială de oameni care mediază cunoașterea, iertarea, și iertarea lui Hristos celorlalți credincioși, ci toți credincioșii au dreptul și autoritatea să citească, să interpreteze și să aplice învățăturile Scripturii.15

Doctrina preoției universale susține că toți credincioșii, fără deosebire, participă în preoția lui Hristos, Marele Preot. Din această perspectivă nu există deosebire între bărbat și femeie, sau tineri și bătrâni. Deosebirile sunt în sfera rolurilor stabilite de Dumnezeu atât în familie, cât și în Biserică. De aceea, Fesko precizează că pe lângă binecuvântarea preoției universale, Hristos a dat, de asemenea, Bisericii Sale daruri: apostoli, proroci, evangheliști, păstori și învățători.

Păstorii și învățătorii Bisericii sunt preoți la fel ca ceilalți din trupul lui Hristos, dar Duhul i-a înzestrat în mod unic cu daruri în așa fel ca să poată echipa Biserica pentru a crește în har și proclamarea Evangheliei.16

În viața Bisericii, în contextul preoției universal, Domnul Isus, Capul Bisericii a rânduit prin Duhul Sfânt slujitori cu responsabilități speciale, în baza standardelor spiritual/morale precizate în 1 Timotei 3 si Tit 1. Acest adevăr a fost subliniat de Reformatori atunci când, în contextul unei atitudini critice față de clericalismul catolic medieval, au afirmat în baza textului din 1 Petru 2:9, că fiecare credincios are acces liber la Dumnezeu prin Cuvânt și rugăciune și, de asemenea, are responsabilitatea de a mărturisi Evanghelia altora. Dar cu niciun chip, preoția universală a tuturor nu înseamnă privatizarea fiecărui credincios cu preoția lui, sau în cuvintele lui Winthstrop S. Huston, „fiecare bărbat să facă din pălăria lui o biserică.17

Proclamând preoția fiecărui cap de familie în contextul Cinei Domnului, Beniamin Fărăgău încalcă atât principiile preoției universale cât și rolurile specifice din familie și Biserică. Mai precis, el transferă rolul slujitorilor din familia spirituală în familia biologică și, prin aceasta, deschide ușa înspre privatizarea Cinei Domnului, după modelul – fiecare cap de familie cu „biserica din pălăria lui.”

Implicații practice

Confuziile și erorile teologice promovate de Beniamin Fărăgău au urmări practice. Mai întâi, familia biologică imaginată de el în termenii unui tată evlavios, cunoscător al Scripturilor, cu o soție evlavioasă și copii ascultători, care stau într-o casă spațioasă și care, în vreme de pandemie, au pe lângă pâine și o sticlă de vin, nu este reprezentativă pentru toate familiile bisericilor baptiste din Romania. Realitatea este mult mai complexă: soți credincioși cu soții nemântuite și copii necredincioși; soții credincioase cu soți și copii necredincioși; copii (unul sau mai mulți) credincioși cu părinți și frați necredincioși; bărbați sau femei în vârstă și singuri; tineri singuri (băiat sau fată), etc., Vă rog să vă imaginați situația fiecărui gen de familie atunci când sunt îndemnați să celebreze Cina Domnului după modelul Cinei Pascale… Cu o experiența pastorală îndelungată, Dorin Hnatiuc sesizează faptul că acest model, departe de a celebra Cina Domnului în unitatea Bisericii – comunitar , produce haos:

  • Să o luăm fiecare cum poate, din rațiuni pur pragmatice, doar să respectăm o tradiție pe care o considerăm nebiblică? Dacă nu/da, de ce?

  • Dacă în vreme de pandemie Cina poate fi dată de oricare membru acasă, nu o va putea oare da din nou – acasă sau la ”Biserică” – și după trecerea crizei? De ce acum da și atunci nu?

  • Pot surorile cu soți necredincioși sau singure să dea acum Cina Domnului? Dacă da, atunci vor mai putea și după criză?

  • Poate fi dată Cina cu vinul fiecăruia și pâinea fiecăruia acum, dar atunci după criză de ce să luăm din aceeași pâine și același vin / rod al viței?

  •  Pot lua și copiii Cina Domnului acasă? De ce nu, doar la Cina Pascală a mâncat toată familia?

  • Soția creștină/credincioasă va da și soțului necreștin/necredincios Cina Domnului? Sau invers, soțul credincios soției necreștine? Atunci au mîncat și cei care n-au crezut ce credea capul familiei, ca să scape …

  •  Dacă duminica viitoare, când nu e ziua planificată de Biserică pentru Cina Domnului, o familie va vrea să repete experiența aceasta acasă – poate? De ce nu? Pe baza cărei reguli? Că doar rămâne valabil argumentul spiritual: chiar dacă este fiecare acasă, suntem într-o continuă părtășie?

  • De acum încolo, când va trece criza, și o biserică locală este la Cina Domnului, pot cei de acasă – din motive justificate sau nu, pot să-și administreze singuri Cina Domnului acasă, ”deodată” cu biserica locală adunată laolaltă? (Hnatiuc)

  • Unde scrie în Biblie că Cina Domnului trebuie celebrată o dată pe lună? Ce se întâmplă dacă nu o luăm?

Întrebările ar putea continua, cu aspecte mai delicate, imaginându-ne situații ca atunci când cei nemântuiți fumează, înjură, ascultă manele, se uită la televizor, etc., Iată dar cum încă o dată se poate demonstra că o teologie greșită deschide ușa pentru un hățiș eclesial din care nu vom putea ieși ușor. Și toată această fragmentare a Bisericii este generată de faptul că nu avem răbdarea și maturitatea spirituală să așteptăm în rugăciune, smerenie și pocăință vremea în care Dumnezeu va aduce ziua să celebrăm toți împreună în același loc Cina Noului Legământ.

Rămâne însă o altă întrebare legitimă care necesită răspuns: Oare nu este Cina privată atunci când este dusă acasă la bolnavi? În mod cert nu. Vizitarea bolnavilor acasă este clarificată de Iacov în contextul slujirii pastorale (Iacov 5: 14-16). Prezența slujitorilor, recunoscuți și așezați în slujire după rânduiala Scripturii, acasă la cel bolnav, reprezintă recunoașterea faptului că acesta este parte a Bisericii și atunci când „un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună cu el” (1 Cor. 12:26). În felul acesta, Biserica își exprimă părtășia prin Cuvânt, rugăciune și Cina Domnului cu „mădularul ”care suferă. Vizita acasă la bolnavi nu este un act individual, privat al fiecărei familii, ci o exprimare a comuniunii întregii Biserici cu persoana în suferință. Iacov surprinde acest aspect comunitar atunci când stabilește rolul prezbiterilor Bisericii în viața spirituală a celor bolnavi în formula „mărturisiți-vă unii altora…, rugați-vă unii pentru alții”(Iacov 5:14-16). În baza acestei înțelegeri a responsabilității pastorale față de cei în suferință, bisericile baptiste și-au exprimat dragostea și unitatea trupului lui Hristos și prin vizita la bolnavi. Impactul acestei slujiri pastorale a contribuit la întărirea credinței celor bolnavi, și de multe ori la întoarcerea la Dumnezeu a celor nemântuiți din familie.

Sper că această evaluare teologică asupra pericolului de a transforma Cina Domnului într-un act privat al unor familii și, pe cale de consecință, de a introduce haosul și dezbinarea în Biserica Domnului, să fie folositoare și mă rog ca Duhul lui Dumnezeu să lucreze la claritate doctrinară și unitate duhovnicească în toate bisericile baptiste.

Paul Negrut

Vicepreședinte responsabil cu educația,

Uninunea Bisericilor Creștine Baptiste din Romania

Note:

1 Acest articol nu este o polemică personală cu Beniamin Fărăgău, de care mă leagă o prietenie de peste 40 de ani, ci este o dezbatere teologică despre Cina Domnului.

2 I-am cerut permisiunea lui Corin Mihăilă să citez din ceea ce a postat pe grupul respectiv. Cu precizarea că ideile expuse acolo nu sunt rezultatul unui studiu exhaustiv, Corin Mihailă și-a dat acordul pentru citatele incluse în acest articol.

3 Am primit permisiunea lui Dorin Hnatiuc să folosesc în acest articol câteva dintre ideile postate pe grupul amintit.

4 J. Robertson McQuillkin, An Introduction to Hermeneutics. Understanding and Applying the Bible, Moody Press, Chicago, 1983, p. 197.

5 Klyne Snodgrass, „The Use of the Old Testament in the New”, in David Alan Black and David S. Dockery, eds., New Testament Criticism & Interpretation, Zondervan, Grand Rapids, 1991, pp. 409-428.

6 Cf. Steven Jonathan Rummelsburg, „St. Augustine’s Commentary on the Sermon on the Mount”, în https://catholicexchange.com/st-augustines-commentary-on-the-sermon-on-the-mount/ (Accesat 07 aprilie, 2020.)

7 Tom Hicks, „Hermeneutics: New Testament Priority”, in https://founders.org/2016/05/26/hermeneutics-new-testament-priority/ (Accesat, 06 aprilie, 2020).

8 Matt Slick, „The New Testament interprets the Old Testament, not the other way around”, în https://carm.org/the-new-testament-interprets-the-old-testament-not-the-other-way-around (Accesat 06, aprilie, 2020.)

9 Am scris unele cuvinte cu fonturi BOLD pentru a sublinia rolul lor în text.

10 Richard A. Muller, The Study of Theology. From Biblical Interpretation to Contemporary Formulațion, in Moses Silva (General Editor), Foundations of Contemporary Interpretation, Zondervan, Grand Rapids, 1996, pp. 578-592.

11 John Piper, „Five Ways Jesus Changes our Relationship to the Old Testament”, in https://www.desiringgod.org/interviews/five-ways-jesus-changes-our-relationship-to the-old-testament/ (Accesat 07 aprilie, 2020).

12 Cliff Leitch, „What Does the Bible Say about the Old Testament Law? In https://www.christianbiblereference.org/faq_OldTestamentLaw.htm/ (Accesat 07 aprilie, 2020).

13 J. Robertson McQuillkin, An Introduction, p. 253.

14 Vezi F.F. Bruce, The Book of Acts, Eerdmans, Grand Rapids, (Twelfth printing), 1976, pp. 79-81; I. Howard Marshall, Acts, IVP, Leicester, England, (Reprinted), 1987, pp. 83-85; John R.W. Stott, The Message of Acts, IVP, Leicester, England, 1990, pp.82-85.

15 J.V. Fesko, „The Priesthood of All Believers”, in https://www.thegospelcoalition.org/essays/the-priesthood-of-all-believers/ (Accesat 08 aprilie, 2020).

16 J.V. Fesko, „The Priesthood.”

17 Cf. Timothy George, „The Priesthood of All Believers”, in https://www.firstthings.com./web-exclusives/2016/10/the-priesthood-of-all -believers/ (Accesat 08 aprilie, 2020).

COMOARA ȘI INIMA. DE CE VOR UNII LUCRĂTORI BAPTIȘTI BANI DE LA STAT?

COMOARA ȘI INIMA.

DE CE VOR UNII LUCRĂTORI BAPTIȘTI BANI DE LA STAT?

 

Citind argumentele invocate de unii susținători ai acceptării subvențiilor de la stat de către Bisericile Baptiste din România, am înțeles mai limpede afirmația apostolului Pavel din 1 Timotei 6:10-13.

Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor; și unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credință și s-au străpuns singuri cu o mulțime de chinuri. Iar tu, om al lui Dumnezeu fugi de aceste lucruri, și caută neprihănirea, evlavia, credința, dragostea, răbdarea, blândețea. Luptă-te lupta cea bună a credinței; apucă viața veșnică la care ai fost chemat, și pentru care ai făcut acea frumoasă mărturisire înaintea multor martori.

Se poate observa din afirmația apostolului Pavel că între iubirea de bani și rătăcirea de la credință este o legătură directă. Pavel nu vorbește aici despre faptul că omul a cărui inimă este alipită de bani devine necredincios, ci despre faptul că acesta se îndepărtează de credința adevărată și îmbrățișează o credință rătăcită. Această rătăcire de la credință a omului care iubește banul este înrădăcinată într-o hermeneutică periculoasă. Cu alte cuvinte, el interpretează greșit Scripturile, le răstălmăcește spre pierzarea lui și a celor care îl urmează (2 Petru 3:16).

În fața acestui pericol, apostolul Pavel afirmă că omul lui Dumnezeu trebuie să fugă de iubirea de bani; să se țină departe de această cale. În același timp omul lui Dumnezeu este chemat să se deprindă cu disciplinele spirituale: neprihănirea, evlavia, credința, dragostea, răbdarea, blândețea. Odată deprins cu disciplina spirituală personală, omul lui Dumnezeu este chemat să lupte lupta cea bună a credinței – să practice și să apere credința adevărată (1 Timotei 1:18-19; 6:12).

Cum putem cunoaște dacă un om iubește banul? Care sunt caracteristicile omului religios care iubește banul?
În primul rând are priorități răsturnate. În Predica de pe Munte când Domnul Isus vorbește despre comorile de pe pământ și comorile din cer, în acest context subliniază relația dintre inimă și comoară:

Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră (Matei 6:21).

Omul care iubește banul are inima legată de bani. Prioritatea vieții lui este banul. Inclusiv lucrurile privitoare la Împărăția lui Dumnezeu sunt evaluate prin prisma banului. Omul religios care iubește banul susține că soluția la toate aspectele lucrării Evangheliei este banul. El susține că dacă ar avea mai mulți bani, ar merge mai bine lucrarea Evangheliei. Postul, rugăciunea, jertfa, dedicarea, evanghelizarea, ucenicizarea, sfințirea sunt aspecte secundare pentru gândirea omului care iubește banul. În acest sens, este grăitor faptul că în dezbaterile cu privire la modificarea Statutului Uniunii Bisericilor Creștine Baptiste din România, cele mai animate și îndelungi discuții n-au fost cele privitoare la misiune, evanghelizare și ucenicie, ci privitoare la acceptarea banilor de la stat. Într-o asemenea abordare se vede limpede deosebirea fundamentală față de Biserica Primară despre care Biblia spune că:

Ei stăruiau în învățătura apostolilor, în legătura frățească,
în frângerea pâinii și în rugăciuni (Fapte 2:42).

În al doilea rând, omul care iubește banul adoptă o hermeneutică greșită. El caută textele biblice care vorbesc despre bani, le scoate din contextul lor și le interpretează distorsionat cu scopul de a justifica accesul la banii care provin din alte surse decât jertfa de închinare a celor credincioși. Cu ajutorul acestei hermeneutici justifică apoi alegerea lui Mamona ca soluție la problemele lucrării Evangheliei.

Cugetând la cauzele care au declanșat dorința unor lucrători din bisericile noastre de a primi bani de la stat cu prețul re-interpretării Scripturii, mi-am adus aminte de cuvintele lui E.M. Bounds:

Suntem tot timpul solicitați, dacă nu chiar stresați, să inventăm noi metode, noi planuri, noi organizații pentru înaintarea bisericii, pentru a asigura eficiența și răspândirea Evangheliei. Această direcție a vremii de acum are tendința de a pierde din vedere omul, sau de a îngropa omul în proiecte și organizații. Planul lui Dumnezeu este să lucreze mai mult prin om, mult mai mult prin om decât prin orice altceva. Oamenii sunt metoda lui Dumnezeu. Biserica este în căutare de metode mai bune; Dumnezeu este în căutare de oameni mai buni …
Biserica are nevoie azi nu de mecanisme mai multe și mai bune, nu de organizații mai noi sau de metode mai multe și mai noi, ci de oameni pe care Duhul Sfânt să-i poată folosi – oameni ai rugăciunii, oameni puternici în rugăciune. Duhul Sfânt nu curge prin metode, ci prin oameni. El nu se revarsă peste scheme, ci peste oameni. El nu unge planuri, ci oameni – oameni ai rugăciunii.1

Convingerile lui E. M. Bounds sunt în armonie cu afirmația din Ezechiel când însuși Dumnezeu, în vreme de criză spirituală, caută oameni, nu bani:
Caut printre ei un om care să înalțe un zid și să stea în mijlocul spărturii înaintea Mea pentru țară, ca să n-o nimicesc; dar nu găsesc nici unul (Ezechiel 22:30).

În mesajele următoare vom analiza câteva dintre argumentele oferite de susținătorii acceptării banilor de la stat. Vom vedea că susținătorii acestui demers distorsionează mesajul Scripturii apelând la metoda interpretării textelor biblice scoase din context. Până atunci, însă, este important să veghem și să ne rugăm ca Dumnezeu să ne păzească credința neprefăcută și cugetul curat pentru a călca pe urmele Domnului nostru Isus Hristos.

 

Paul Negruț

  1. E. M Bounds, „Men of Prayer Are Needed”, in The Complete Works of E.M. Bounds on Prayer, (Second Printing), Baker Books House, Grand Rapids, Michigan, 1991, p. 447.

Raspuns la acuzatiile aduse pe internet la adresa mea

Raspuns la acuzatiile aduse pe internet la adresa mea

In ultima vreme au aparut pe internet mai multe acuzatii la adresa mea. La insistenta unor credinciosi din bisericile baptiste din Romania si diaspora, am acceptat sa fac urmatoarele precizari pentru oamenii care doresc cu sinceritate sa afle adevarul.

I.  Cateva precizari in legatura cu natura acuzatiilor

Citește în continuare

Subventiile de la Stat si doctrina despre Biserica II

In meditatia trecuta am precizat cadrul conceptual al paradigmei  protestant-evanghelice revelatia biblica-doctrina-practica in care abordez aceasta tema. Aceasta abordare se deosebeste fundamental de paradigma practica-doctrina-revelatie specifica altor traditii ecclesiale.  Prin urmare, in paradigma protestant-evanghelica, relatia Biserica-Stat este evaluata din perspectiva doctrinei care afirma ca biserica se deosebeste fundamental de orice alta comunitate, institutie sau organizatie umana. In acest sens, Edmund Clowney afirma ca:

Biserica, dupa Scripturi, nu este un club religios, o asociatie voluntara a unor credinciosi care gandesc la fel, cultiva prietenia si se implica in proiecte comune. Dimpotriva, Biserica este instituita de Hristos si de Duhul, zidita prin puterea Lui si condusa (guvernata) de Cuvantul Lui.[1]

In conformitate cu invatatura biblica, Biserica nu este o simpla institutie omeneasca a carei existenta se manifesta numai la nivelul relatiilor orizontale ca si in cazul breslelor mestesugaresti, asociatiilor si fundatiilor, firmelor sau corporatiilor. Biserica este Trupul lui Hristos si Hristos Domnul este Capul Bisericii.  Bisericile Baptiste din Romania au imbratisat, aparat si practicat aceasta invatatura de la infiintare  pana in prezent.

Citește în continuare

Scrisoare deschisă către Bisericile Crestine Baptiste din România

Scrisoare deschisa catre Bisericile Crestine Baptiste din Romania

Iubiti frati,

Salutari sfinte in Numele Domnului nostru Isus Hristos, Acela care a parasit gloria Cerului si S-a nascut in ieslea din Betleem si Care, dupa ce a sfarsit lucrarea de rascumparare, S-a inaltat din nou in glorie. In timpul calatoriei nostre pe pamant, Cuvantul Scripturii ne indeamana „Sa ne uitam tinta la Capetenia si Desavarsirea credintei noastre, adica la Isus, Care pentru bucuria care-I era pusa inainte, a suferit crucea, a dispretuit rusinea si sade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (Evrei 12:2).

Iubiti frati, va trimit acest mesaj prin intermediul acestei scrisori deschise pentru a va aduce la cunostinta faptul ca pentru prima data in istoria de peste 150 de ani a credintei baptiste in Romania, Cultul Baptist se indrepta incepand de la liderii ei intr-o directie nebiblica si periculoasa in domeniul relatiei cu Statul.

In calitate de copil al lui Dumnezeu si membru al Cultului Baptist din anul 1972, pastor al Bisericii Crestine Baptiste Emanuel din Oradea din 1982 pana in prezent,  presedinte al Uniunii Baptiste intre anii 1999-2007 si vicepresedinte cu educatia biblica in Executivul Uniunii din 2007 pana in prezent, consider ca sunt dator inaintea lui Dumnezeu sa ma adresez bisericilor  cu dorinta de a ne uni in rugaciune si fapta pentru a opri indepartarea Cultului Baptist de Sfintele Scripturi, de doctrina baptista sanatoasa si de Statutul Cultului Baptist.

Din pricina faptului ca situatia pe care v-o supun atentiei a fost facuta public pe situl Uniunii Baptiste –  stiri baptiste- la sfarsitul lui octombrie si inceputul lui noiebrie 2009, cred ca sunt dator inaintea lui Dumnezeu si a bisericilor sa raspund tot public.  Despre ce este vorba?

Citește în continuare

Răspuns la întrebarea fratelui Marius Cruceru

La intrebarea pusa de fr. Marius Cruceru

Stimate Paul Negruţ,

În ultima vreme, după apariţia în presă a cazului Poplăceanu, dar şi înainte de aceasta, încă de la apariţia volumului Pigmei şi Uriaşi, o frază a trecut din gură în gură contaminînd imaginea multor lucrători din ţară care au fost ordinaţi înainte de 1989.
Acestă idee a sunat în cuvinte cam aşa: „
TOŢI pastorii care au fost ordinaţi înainte de 1989 au semnat un angajament de colaborare cu Securitatea, altfel nu ar fi putut fi ordinaţi, nici n-ar fi avut carnete de pastor.”

Se sugerează ideea că încă din seminar TOŢI pastorii erau racolaţi pentru a deveni informatori, dacă nu colaboratori sau agenţi ai securităţii. (Se face distincţie între aceste trei trepte de colaborare cu securitatea: simplu informator, colaborator şi agent.)
Ca unul dintre pastorii care au lucrat în Cult şi înainte de 1989, ca fost preşedinte al Uniunii pentru două mandate după 1989, ce părere aveţi despre acest gen de afirmaţii?

am următorul răspuns:

Citește în continuare

Creşterea Bisericii – Cauze umane şi divine II

In al doilea rand, daca oamenii sunt atrasi de programele religioase care-i fac sa se simta bine, atunci aspectele care creaza discomfort trebuiesc eliminate.

Omul de pe strada nu se simte bine daca i se spune ca este pacatos, asa ca nu se mai vorbeste despre pacat.

Omul de pe strada nu se simte bine cand i se vorbeste despre pocainta, asa ca nu se mai vorbeste nici despre pocainta.

Omul de pe strada nu se simte bine cand i se cere sa traiasca o viata sfanta, asa ca nu se mai vorbeste nici despre sfintenie.

Omul de pe strada nu se simte bine cand i vorbeste despre judecata, asa ca nu se mai vorbeste despre judecata.

Omul de pe strada nu se simte bine cand se vorbeste despre iad, asa ca nu se mai vorbeste despre iad.

Citește în continuare

Creşterea Bisericii – Cauze umane şi divine I

Studiul sistematic al cauzelor care duc la cresterea Bisericii a intrat in faza de disciplina teologica odata cu Church Growth Movement sub conducerea lui Peter Wagner.

Este adevarat ca inca din vremea lui Pelagius au fost teologi care au cochetat cu idea ca omul se poate descurca singur in probleme religioase, in general, si in problema mantuirii, in special. Mai tarziu

Charles Finney a lansat idea ca trezirile spirituale pot fi influentate de anumite actiuni umane. Teoria lui Finney a fost preluata de o serie de evanghelisti care au folosit tot felul de metode pentru a obtine un numar cat mai mare de convertiti. In felul acesta credinta in suveranitatea lui Dumnezeu in lucrarea de mantuire a oamenilor, atat de centrala in teologia lui Jonathan Edwards, a fost inlocuita de convingerea ca evanghelistul si echipa lui pot produce convertiti daca folosesc metode eficiente.

Inlocuirea continutului cu metodele a cunoscut o noua etapa in teoria lui Peter Wagner cu privire la cresterea Bisericii. Altfel spus, scoala lui Peter Wagner a deplasat accentul de pe dimensiunea divina pe dimensiunea social-cultural-umana in cresterea Bisericii. Studiile scolii lui Wagner s-au concentrat astfel pe elementele care pot fi investigate si cuantificate cu ajutorul metodelor si tehnicilor din stiintele sociale.

Datorita faptului ca lucrarea Duhului Sfant al lui Dumnezeu in convertirea oamenilor nu poate fi investigata sociologic, dimensiunea divina in convertirea oamenilor si in cresterea Bisericii a fost treptat marginalizata de scoala lui Wagner. Teoria lui Wagner a avut un impact deosebit asupra misiologiei si eclesiologiei secolului douazeci.

Odata declansata miscarea Church Growth, tot mai multi lideri religiosi au devenit interesati ca bisericile lor sa fie mentionate in studiile de specialitate ca exemple remarcabile de crestere numerica.

Citește în continuare

Alegerile Europarlamentare şi Biserica

Cu toate ca dictatura si democratia apeleaza la metode diferite atunci cand este vorba de relatia dintre politica si Biserica, scopul fundamental ramane acelasi: controlul Bisericii de catre puterea politica. Dictatura a transformat Biserica intr-o curea de transmisie a politicii partidului asupra maselor.

De frica represaliilor, multi conducatori religiosi au fost folositi cu relativa usurinta pentru a manipula masele de credinciosi in directia dorita de Partidul Comunist. Asa zisele “Conferinte de orientare” din vremea respectiva au oferit cadrul organizatoric propice pentru propaganda de partid sub masca intrunirilor religioase. Inspectorii de culte, denumiti simbolic “Imputerniciti” erau nelipsiti de la asemenea evenimente, iar deserventii cultelor se intreceau in a tamaia regimul si pe Conducatorul preaiubit apeland la limbaj religios si texte biblice.

Imi aduc aminte de reactia de uimire care m-a incercat atunci cand am participat pentru prima data la un asemenea eveniment si cand i-am auzit pe unii conducatori religiosi folosind textele mesianice din Biblie pentru a-l premari pe Nicolae Ceausescu. Am inteles mai tarziu ca oamenii respectivi erau in slujba Securitatii si pentru slujba lor beneficiau de tot felul de recompense: promovare pe linie cultica, viza de calatorie in strainatate sau aventaje materiale (butelie de aragaz, prioritate la obtinerea apartamentului), accesul copiilor la scoli in tara si strainatate, etc.

Citește în continuare