Category Archives: Fragmente din cărţi

Despre divorţ 9 – Recăsătorirea

Majoritatea comentatorilor care acceptă ideea divorţului pentru orice fel de păcate sexuale susţin că textul din Matei 19 permite şi recăsătorirea. O analiză atentă a textului dovedeşte însă că lucrurile stau cu totul altfel.

A) Topica frazei în Matei 19:9. Expresia „afară de pricină de curvie” putea fi aşezată la început, la mijloc sau la sfârşitul frazei. Wenham şi Heth demonstrează că amplasarea expresiei „afară de pricină de porneia” în textul grecesc indică faptul că excepţia se aplică doar la cazurile de relaţii incestuoase, şi nicidecum la recăsătorire.[1]

B) Istoria interpretării textului. Părinţii Bisericii nu au aplicat excepţia de la interdicţia divorţului ca pe o permisiune de recăsătorire. Abia în secolul al XVI-lea Erasmus a introdus ideea că partea „inocentă” are dreptul să divorţeze şi să se recăsătorească.

C) Textul din Matei 5:32. Domnul Isus afirmă că oricine divorţează de nevasta sa îi dă acesteia prilej să preacurvească şi cine se căsătoreşte cu o femeie divorţată preacurveşte. Textul afirmă că recăsătorirea după divorţ este interzisă.

Contribuţia lui Marcu şi Luca. Ambii evanghelişti omit expresia din Matei 19, dar afirmă cât se poate de clar permanenţa şi indisolubilitatea căsătoriei (Marcu 10:1-12; Luca 16:18). De asemenea, intrarea într-o altă relaţie de căsătorie după divorţ înseamnă trăire în preacurvie (Luca 16:18).[2]


[1] W. A. Heth şi G. J. Wenham, Jesus and Divorce, London, Hodder and Stoughton, 1984, pp. 113-116.

[2] Carl Laney, „No Divorce”, pp. 37-40.

Despre divorţ 8 – Expresia „să nu descoperi goliciunea”

Expresia „să nu descoperi goliciunea” folosită frecvent în Leviticul 18 se referă la relaţii sexuale (Deuteronomul 22:30) şi la căsătorie (Leviticul 18:18). Harrison susţine că având în vedere interdicţia biblică, aceste relaţii, chiar dacă vor să se declare „căsătorie”, nu sunt acceptate de Scriptură ca fiind căsătorie adevărată.[1] Conform acestei abordări, în Matei 19 Domnul Isus afirmă că indisolubilitatea căsătoriei este valabilă pentru toate cazurile, cu excepţia căsătoriilor incestuoase, căsătorie care n-ar fi trebuit să fie încheiată cu niciun chip. Argumentele aduse de Karl Laney în favoarea acestei interpretări sunt următoarele:

1. Sensul cuvântului porneia în Noul Testament. Datorită faptului că unul dintre sensurile cuvântului porneia este „incest”, sau „căsătorie incestuoasă”, interpretarea conform căreia Matei 19:9 se referă la căsătorii incestuoase este demnă de luat în considerare. Astfel, în 1 Corinteni 5:1, Pavel foloseşte termenul porneia pentru a descrie relaţia incestuoasă a unui bărbat cu nevasta tatălui său, relaţie interzisă în Leviticul 18:18. De asemenea, o analiză atentă a textelor din Faptele Apostolilor 15:20, 29 şi Leviticul 17:8-18:18 scoate la lumină faptul că la Conciliul de la Ierusalim Iacov foloseşte cuvântul porneia pentru a se referi la relaţiile interzise în Leviticul. Pe baza acestor texte se poate desprinde concluzia că termenul porneia din Matei 5:32 şi 19:9 se referă tot la relaţii incestuoase.

2. Literatura iudaică. În sprijinul ideii că porneia din Matei 19:9 se referă la căsătorie incestuoasă, Joseph Fitzmeyer face trimitere la manuscrisele de la Qumran datate din secolul I d.Cr. Fitzmeyer demonstrează că termenul zenut din limba ebraică, folosit pentru a descrie relaţii interzise între rudenii de sânge, a fost tradus în Septuaginta prin porneia. Această interpretare are suport în literatura iudaică târzie, dar până acum au lipsit argumentele din literatura iudaică a primului secol creştin.[2]

Citește în continuare

Despre divorţ 7 – Sensul expresiei „afară de pricină de curvie”

În continuare, Domnul Isus Se dezice de învăţăturile şcolilor rabinice ale vremii şi afirmă că divorţul şi recăsătorirea înseamnă trăire în păcatul curviei. Isus afirmă că divorţul pronunţat de oameni nu anulează căsătoria instituită de Dumnezeu. Atât textul din Marcu 10:1-12, cât şi cel din Luca 16:18 afirmă clar că divorţul şi recăsătorirea înseamnă încălcarea planului lui Dumnezeu şi atrag după ele păcatul curviei. În contextul acestei dezbateri, Matei introduce expresia controversată „afară de pricină de (porneia) curvie” (Matei 19:9). Modul în care este definit cuvântul porneia determină înţelesul învăţăturii Domnului Isus cu privire la divorţ şi recăsătorire. Porneia este un concept general care poate avea mai multe sensuri în funcţie de context. Astfel, porneia se referă la tot felul de manifestări sexuale nelegitime cum ar fi prostituţia, infidelitate sexuală, perversiuni sexuale sau incest. Etimologic, porneia provine de la substantivul porne şi înseamnă „a vinde”. Ideea din spatele cuvântului este de a-şi vinde trupul. În cultura antică grecească porne era folosit pentru a descrie sclavele care erau folosite ca prostituate. În Noul Testament întâlnim cuvântul porneia în Matei 5:32 şi Matei 19:9.[1]

Unii comentatori evanghelici au pus semnul egalităţii între porneia şi adulter. Laney susţine că dacă aşa ar sta lucrurile, atunci, contrar tiparului din Matei 5:21-48, învăţătura Domnului Isus nu s-ar deosebi de învăţătura lui Shammai şi a fariseilor din vremea lui. Trebuie subliniat însă că în absenţa unui context care să susţină acest sens, cuvântul porneia nu se referă la adulter. Cuvântul obişnuit folosit pentru adulter este moicheia, iar Matei recunoaşte distincţia dintre ele în capitolul 15:19. De asemenea, dacă Domnul Isus ar fi intenţionat să susţină punctul de vedere al lui Shammai şi să permită divorţul în caz de adulter, ar folosit un cuvânt mai explicit.[2]

Citește în continuare

Despre divorţ 6 – Învăţătura Domnului Isus

Laney susţine că există două texte majore care consemnează învăţătura Domnului Isus în legătură cu divorţul: Matei 19:1-12 şi Marcu 10:1-12 (vezi şi Matei 5:31-32, Luca 16:18). Cu toate că ambele texte consemnează acelaşi eveniment, fiecare evanghelist are o contribuţie distinctă care trebuie analizată pentru a înţelege învăţătura Domnului cu privire la divorţ şi recăsătorire.[1]

A. Indisolubilitatea căsătoriei

Laney este de părere că învăţătura Domnului despre divorţ şi recăsătorire din Matei 19 şi Marcu 10 a fost dată în timpul ultimei Sale călătorii spre Ierusalim, cu ocazia sărbătorii Paştelui. În Perea, teritoriu guvernat de Irod Antipa, fariseii l-au abordat pe Domnul Isus cu întrebarea: „Oare este îngăduit unui bărbat să-şi lase nevasta pentru orice pricină?” (Matei 19:3). Atât Matei, cât şi Marcu precizează că fariseii au vrut să-L ispitească. Este posibil ca fariseii să fi încercat să dovedească discrepanţa dintre învăţătura Domnului şi legea lui Moise aşa cum o interpretau ei, sau poate că au vrut să-L atragă pe Domnul într-un conflict politic cu Irod Antipa, care s-a căsătorit cu soţia fratelui său. Denunţarea acestei căsătorii incestuoase l-a costat viaţa pe Ioan Botezătorul doar cu un an mai devreme (Matei 14:4-12). Este cunoscut faptul că fariseii hotărâseră deja să-L omoare pe Isus (Matei 12:14; Marcu 3:6) şi probabil că acum căutau un prilej de a-L da pe Domnul Isus pe mâna lui Irod Antipa.[2]

Citește în continuare

Despre divorţ 5 – Divorţul din perspectiva cărţii Maleahi

În jurul anilor 432-431 î.Cr., Dumnezeu l-a ridicat pe profetul Maleahi pentru a denunţa degradarea spirituală a lui Iuda. Pe lângă păcatele ipocriziei şi lipsei de dărnicie, poporul s-a mai făcut vinovat şi de păcatul căsătoriei cu femei păgâne.[1]

A. Păcatul căsătoriei cu femei păgâne (Maleahi 2:10-12)

Maleahi denunţă încălcarea legământului mozaic care interzice căsătoria evreilor cu femei păgâne pentru a preîntâmpina idolatria (Exodul 34:14-16; Deuteronomul 7:1-4). Expresia „fiica unui dumnezeu străin” se referă la o femeie păgână care practică idolatria. Căsătoria cu o asemenea femeie, afirmă Maleahi, profanează legământul lui Dumnezeu cu Israel. Acest păcat profanează deopotrivă sanctuarul care a fost închinat Domnului şi poporul sfânt al lui Dumnezeu. Expresia „ce este închinat Domnului” din Maleahi 2:11 se referă la poporul ales al lui Dumnezeu (vezi şi Ieremia 2:3; Ezra 9:2). În capitolul 2:12 Maleahi anunţă judecata lui Dumnezeu peste cei care profanează legământul de căsătorie prin legături cu femei păgâne. Expresia „va nimici” se referă la pedeapsa cu moartea (Exodul 31:14). Universalitatea pedepsei divine este sugerată de faptul că nu vor scăpa de judecată nici măcar preoţii şi leviţii care slujesc la Templu.[2]

Citește în continuare

Despre divorţ 4 – Divorţul din perspectiva cărţii Deuteronomul

După căderea în păcat, omul a abandonat standardul lui Dumnezeu privind căsătoria ca legământ pe viaţă între un singur bărbat şi o singură femeie (Geneza 4:19). În vremea lui Moise evreii au ajuns să practice divorţul la fel ca popoarele păgâne din jurul lor. Dacă nu-i mai plăcea un anumit lucru la soţia lui, un evreu putea să divorţeze de ea pur şi simplu spunându-i în faţa unui martor: „Tu nu mai eşti soţia mea.” Soţia astfel abandonată nu avea altă soluţie decât să plece de acasă fără niciun fel de resurse materiale. Zestrea a oferit o anumită protecţie pentru femeile ameninţate cu divorţul (1 Împăraţi 9:16).[1]

Degradarea vieţii de familie a făcut necesar un sistem legislativ care să reglementeze în plan social consecinţele divorţului. Deuteronomul 24:1-4 este un exemplu biblic de asemenea legislaţie. Este important de subliniat faptul că acest text nu instituie sau acreditează divorţul, ci reglementează consecinţele unei practici existente. Mai precis, textul interzice recăsătorirea unui bărbat cu fosta lui soţie în cazul în care aceasta a mai fost căsătorită după ce primul soţ a divorţat de ea.[2]

Citește în continuare

Despre divorţ 3 – Planul lui Dumnezeu pentru căsătorie

Încă din cartea Geneza (Geneza 2:24) Dumnezeu Îşi descoperă planul cu privire la căsătorie.[1] Acest plan este menţionat apoi de două ori de Domnul Isus în evanghelii (Matei 19:5; Marcu 10:7-8) şi o dată de apostolul Pavel (Efeseni 5:31). Afirmaţia „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevasta sa, şi se vor face un singur trup” (Geneza 2:24) nu aparţine lui Adam, ci lui Dumnezeu şi dovedeşte că familia îşi are originea în Dumnezeu. În dialogul cu fariseii prezentat în Matei 19, Domnul Isus stabileşte clar originea divină a familiei: „Oare n-aţi citit că Ziditorul, de la început i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască, şi a zis: «De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevasta sa, şi cei doi vor fi un singur trup»” (Matei 19:4-5).

Textul face trei afirmaţii esenţiale privitoare la întemeierea unei familii: a) un act public de a lăsa familia părintească pentru a întemeia o nouă familie; b) o legătură permanentă, a se lipi ca soţ şi soţie într-o relaţie pe viaţă; c) relaţia intimă, un singur trup între soţ şi soţie.[2]

Citește în continuare

Despre divorţ 2 – Modelul Eclesial

Cu toate că există foarte multe denominaţii creştine, din punctul de vedere al atitudinii Bisericii faţă de viaţa enoriaşilor există două modele de bază: biserici inclusiviste şi biserici exclusiviste.

Bisericile inclusiviste consideră că toţi enoriaşii care aparţin teritorial de parohia respectivă fac parte din biserică, indiferent de modul lor de viaţă. Toţi sunt fii ai bisericii şi biserica trebuie să-i îmbrăţişeze pe toţi cu dragoste şi să-i slujească. Indiferent de modul lor de viaţă, aceşti oameni sunt membri în biserică.

Bisericile exclusiviste consideră că Biserica este adunarea copiilor lui Dumnezeu născuţi din nou, în Cristos prin Duhul Sfânt, şi care trăiesc o viaţă sfântă în armonie cu Sfintele Scripturi. Prin urmare, nu doar declaraţia verbală de credinţă, ci şi modul de viaţă determină apartenenţa sau neapartenenţa la comunitatea eclesială. Disciplina bisericească este menită să menţină standardele de viaţă creştină, atât prin încurajarea membrilor bisericii la sfinţire, cât şi prin excluderea acelora care, prin păcat şi împietrire, nu mai trăiesc în armonie cu Scriptura.

Într-un fel sau altul, fiecare om care este preocupat de învăţătura creştină aparţine uneia sau alteia dintre aceste orientări. Odată stabilită o anumită orientare, aceasta va influenţa modul de abordare a Scripturii şi a practicii eclesiale.

Doresc să precizez de la început că sunt adeptul unei teologii de sus, al unei hermeneutici care porneşte de la textele clare şi al unei eclesiologii exclusiviste. Din această perspectivă este abordată şi tema acestui articol.

Pastor Paul Negruţ

va urma

Despre Divorţ 1 – Consideraţii preliminare

În ultimii ani Consiliul Uniunii a hotărât să clarifice şi să aprofundeze unele învăţături din Cuvântul lui Dumnezeu care au fost şi rămân de mare actualitate pentru bisericile baptiste din România. Concluziile acestor studii au fost prezentate la ultimele Conferinţe Naţionale ale Cultului Baptist, iar câteva articole referitoare la temele studiate au fost publicate în Revista Cultului Baptist. Mai precis, în anul 2000 s-a studiat relaţia Bisericii cu statul; în 2001 chemarea, viaţa şi lucrarea pastorului; iar în 2002 învăţătura biblică despre familie.

Complexitatea şi importanţa acestei teme presupune câteva precizări referitoare la demersul teologic, hermeneutic şi eclesial.

1. Consideraţii preliminare

A. Demersul teologic

În general, sunt două puncte de pornire fundamentale care ordonează întregul demers teologic: teologia de sus şi teologia de jos.

Citește în continuare

Orice lucru îşi are vremea lui 2

Toată perspectiva lui Solomon de până aici este una văzută de sub soare. Lucrurile acestea se întâmplă şi ne gasesc nepregatiti. De cine depinde modul şi timpul în care vin lucrurile acestea? Solomon ne conduce în versetul 11 la Cel care controlează calendarul şi evenimentele. „Orice lucru El îl face frumos la vremea lui.” Dintr-odată, Solomon se ridică de la orizontală şi merge pe verticală. Se uită la tot ce se întâmplă sub soare şi spune: „Aha, am descoperit! Dumnezeu este Cel care controlează evenimentele şi El are calendarul universului sub control. Dumnezeu este Cel care ordonează lucrurile şi le aşază pe toate la vremea lor. Lucrurile şi evenimentele nu vin la întâmplare, haotic, ci vin la comandă.” Dumnezeu este Cel care controlează toate lucrurile.

Orice lucru pe care-l face Dumnezeu, El îl face frumos la vremea lui. Solomon ni-L prezintă pe Cel care este suveran; deasupra tuturor există un Dumnezeu care are suveranitate şi control peste toate lucrurile. Dumnezeu este Cel care face toate lucrurile frumoase la vremea lor. Orice ce se întâmplă sub soare, lucrurile nu se întâmplă haotic. Ele se află sub comanda lui Dumnezeu. De aceea, apostolul Pavel spune: „Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu” (Romani 8:28). Biblia ne spune că Dumnezeu le controlează pe toate în cele mai mici detalii încât până şi perii de pe cap ne sunt număraţi. Cât ce meticulos este Dumnezeu! Să ţină contabilitatea firelor de păr de pe capul omului! Dumnezeu conduce toate evenimentele, de la naştere la moarte. Dumnezeu le ţine pe toate sub controlul Lui şi, ce este minunat, le face pe toate într-un mod atât de frumos!            

            În faţa unei asemenea afirmaţii ne revoltăm însă brusc şi spunem: „Dar stai putin, mie nu mi se par frumoase!” Ştii de ce nu ţi se par frumoase? Pentru că ceasul tău sau calendarul tău este în dezacord cu cel al lui Dumnezeu! Ţi se par urâte, ţi se par nelalocul lor pentru că tu eşti în dezacord cu Dumnezeu. De aceea, Biblia ne spune că oamenii păcătoşi s-au stricat. „Ei s-au stricat! Netrebnicia copiilor Lui este ruşinea lor! Neam îndărătnic şi stricat!” (Deuteronomul 32:5). Cuvântul „stricat” are mai multe înţelesuri în Biblie. „Stricat” este ceva care nu funcţionează bine. „Stricat” nu înseamnă că nu există. Dacă ţi s-a stricat motorul la maşină şi nu mai porneşte, tu ai maşină, însă e stricată! Dacă te-ai despărţit de Dumnezeu şi mergi în contratimp cu El, tu continui să exişti, dar eşti stricat. Dacă trăieşti în dezacord cu calendarul lui Dumnezeu, înseamnă că este stricat calendarul tău. Viaţa ta este dezarticulată.

            Dumnezeu este suveran peste toate evenimentele. Ba mai mult, Dumnezeu este suveran şi peste oameni. Dar iată ce spune Solomon: „A pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei…” (v. 11). Până aici, Solomon afirmă mereu, mereu că nu este nimic trainic sub soare. În capitolul 2, versetul 11, citim: „Am văzut că în toate este numai deşertăciune şi goană după vânt şi că nu este nimic trainic sub soare.” Iar în continuare, Solomon spune că Dumnezeu, în suveranitatea Lui, a aşezat în mintea noastră gândul veşniciei. Aceasta înseamnă că avem în adâncul nostru dorul veşniciei. Este dorul pe care Dumnezeu l-a aşezat în noi şi care nu ne dă pace. Dorul acesta strigă noaptea, strigă ziua, strigă în zilele de bucurie, strigă în zilele tinereţii şi ale cărunteţii tale: „Doamne, unde eşti?” Eşti însetat de veşnicie şi până acum ai încercat să-ţi potoleşti setea aceea cu lucrurile de sub soare. Solomon face următoarea constatare: „Am ajuns la cunoştinţa că tot ce face Dumnezeu dăinuieşte în veci” (v. 14). Dumnezeu, care este suveran, Dumnezeu, care conduce toate lucrurile, este implicat în viaţa noastră de aici de sub soare. El lucrează şi tot ce lucrează Dumnezeu este veşnic. Până acum, Solomon s-a uitat la ce lucrează oamenii şi a văzut că totul este trecător, deşertăciune, toate sunt imperfecte şi incomplete. În continuare, el spune: „Am ajuns la conştiinţa că tot ce face Dumnezeu dăinuie în veci.” Că dincolo de soare există  Dumnezeul veşniciilor şi El este Cel care face lucruri veşnice.”                      

Simţim în noi această sete, aceasta dorinţă arzătoare după veşnicie. Când a venit Cristos în lumea noastră a venit, de fapt, veşnicia la noi. Lucrarea lui Dumnezeu este una veşnică. Ce face El dăinuie pentru eternitate. Cunoscând acest adevăr, te întrebi ce folos ai de toată munca ta de sub soare. Da, tot ce este sub soare e trecător, însă dacă m-am intors cu inima spre Dumnezeu, spun precum apostolul Pavel: „Pentru mine a trăi este Cristos şi a muri este un câştig” (Filipeni 1:21).

Tot ceea ce face el este desăvârşit si nu se mai poate adăuga sau scădea nimic. Este adevarat ca noi trăim într-o lume în care alergăm după perfecţiune. Dar Solomon ne spune: „Numai ce face Dumnezeu este perfect. Ce face Dumnezeu este desăvârşit.” Dacă aducem înaintea lui Dumnezeu lucrurile noastre stricate de păcat aici sub soare, El le poate desăvârşi. Dumnezeu le poate recrea.                           

            Dumnezeu este implicat aşadar în lumea de sub soare. Solomon spune că lucrarea lui Dumnezeu este veşnică, este desăvârşită, si are un scop vesnic. Dumnezeu are un scop cu toate lucrurile. „Am ajuns la cunoştinţa că tot ce face Dumnezeu dăinuieşte în veci, şi la ceea ce face El nu mai este nimic de adăugat şi nimic de scăzut şi că Dumnezeu face aşa pentru ca lumea să se teamă de El” (v. 14). Dumnezeu Îşi descoperă toată această lucrare pentru ca oamenii să se teamă de El. Dar când auzi cuvântul „teamă”, imediat spui: „Este Dumnezeu un tiran sau un monstru de care să mă sperii?” În limbajul lui Solomon, cuvântul „teamă” („teme-te de Dumnezeu” sau „frica de Dumnezeu”) nu este ceva de speriat, ci este ceva care te apropie de Dumnezeu. Solomon spune în Proverbe: „Frica de Domnul este începutul ştiinţei; dar nebunii nesocotesc înţelepciunea şi învăţătura” (Proverbe 1:7). Dumnezeu face toate lucrurile acestea pentru că doreşte să ne întoarcă la El, să ne opreasca de pe drumurile noastre rătăcite şi să ne îndrepte cu faţa spre El.                                    

Dumnezeu ne-a aşezat în spaţiu şi timp. Dumnezeu ne-a aşezat într-o lume care este trecătoare ca să declanşeze în noi dorul după veşnicie şi să ne întoarcă la El. Toate acestea se întâmplă pentru ca tu să te întorci cu faţa spre Dumnezeu şi să-I spui: „Doamne, Tu care le-ai făcut pe toate, unde eşti?” În clipa aceea, Dumnezeu nu numai că ni Se descoperă, dar ne dă şi viaţă veşnică. Ioan spune: „Dacă are cineva pe Fiul, are viaţa, dacă n-are pe Fiul n-are viaţa. V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi care credeţi în numele Fiului lui Dumnezeu, aveţi viaţa veşnică” (1 Ioan 5:12, 13).                                     Solomon ne avertizează că tot ce se află sub soare este trecător. Dacă nu ia foc, îl mănâncă rugina, dacă nu îl mănâncă rugina, vine inundaţia, vine cutremurul, sau altceva, vine un atac de cord si in final vine moartea la fiecare dintre noi. Toate sunt  trecătoare, astfel că Dumnezeu ne cheamă să ne aşezăm viaţa in mana Lui.  Dumnezeu ne spune că lucrul cel  mai de preţ capital, cea mai mare valoare pe care o avem este sufletul. „Ce ar folosi unui om să câştige toată lumea dacă şi-ar pierde sufletul?” (Matei 16:26). Solomon descoperă că există ceva veşnic care se află dincolo de soare. Dumnezeu este veşnic şi tot ce face El este desăvârşit. Când descopera ca exista doua lumi, una sub soare si una dincolo de soared, Solomon se uită în paralel la ele şi cu fiecare pas se simte tot mai atras de lumea ce se află dincolo de soare.

Capitolul 3 ne învaţă că toate îşi au vremea lor. De exemplu, în 1942 s-a întâmplat un lucru ale cărui rezultate au fost evidente. Prin anii ’70, un predicator din Anglia a avut un botez în biserica lui şi i-a rugat pe cei care s-au botezat să relateze întregii adunări modul în care s-au întors la Dumnezeu. Unul dintre cei care urma să se boteze a mărturisit: „Eu m-am întors la Dumnezeu în 1942. Eram în Sidney, ataşat militar. Într-o seară, când am coborât de pe vas în port şi mă plimbam pe străzile oraşului, s-a apropiat de mine un bătrânel cu păr cărunt, foarte vioi, care mi-a spus: «Bună seara! Nu vă supăraţi, pot să vă pun o întrebare? Dacă aţi muri în noaptea aceasta, unde v-aţi petrece veşnicia? În cer sau în iad? Gândiţi-vă la întrebarea asta! La revedere.»” Şi omul a continuat: „În noaptea respectivă m-am întors pe vas, dar întrebarea aceea nu-mi dădea pace: Unde îţi vei petrece veşnicia? În miez de noapte m-am plecat pe genunchi şi mi-am încredinţat sufletul în mâinile lui Dumnezeu; atunci am primit mântuirea.” La câteva săptămâni, pastorul, impresionat de întâmplarea aceea, mergând să predice într-o altă biserică, a relatat cum s-a întors la Dumnezeu un om pe care tocmai îl botezase. La încheierea slujbei a venit la el un om care i-a spus: „Vreau să vă mărturisesc ceva. Şi eu m-am întors la Dumnezeu în 1942. Eram în Sydney cu afaceri şi, într-o seară, pe stradă, s-a apropiat de mine un bătrân care mi-a spus: «Bună seara! Nu vă supăraţi, pot să vă pun o întrebare? Dacă aţi muri în seara asta, unde v-aţi petrece veşnicia? În cer sau în iad? Gândiţi-vă la întrebarea aceasta. La revedere!» M-am întors în seara aceea în camera mea la hotel şi toată noaptea n-am putut închide un ochi. Mă urmărea întrebarea: Unde îţi vei petrece veşnicia? În seara aceea m-am plecat pe genunchi şi mi-am predat viaţa Domnului.”                  

            Pastorul, profund mişcat de această întâmplare, a relatat într-o altă biserică modul în care s-au întors aceşti doi oameni la Dumnezeu. La sfârşit, au venit la el doi oameni care i-au spus: „Aşa ne-am întors noi la Dumnezeu! În ’42 eram în Sydney, în Australia, aveam ceva de rezolvat acolo. Pe când ne plimbam pe stradă, s-a apropiat acelaşi bătrân care ne-a spus: «Bună seara! Nu vă supăraţi, pot să vă pun o întrebare…?» În noaptea aceea ne-am întors la Dumnezeu.”

            Pastorul a plecat apoi într-un turneu de evanghelizare în Europa. În fiecare oraş din Europa unde a relatat această întâmplare, cineva venea să-i pună: „Ştiţi, aşa m-am întors şi eu la Dumnezeu. În 1942 eram în Sydney, pe stradă, şi a venit la mine un bătrân care mi-a spus: «Bună seara! Nu vă supăraţi…»” La câtva timp s-a dus în America  într-un turneu de predici, şi în fiecare biserică în care predica veneau la el oameni care mărturiseau: „Aşa m-am întors şi eu la Dumnezeu! Cineva a venit şi m-a întrebat: «Bună seara! Nu vă supăraţi…»”

            Întors în Anglia, predicatorul s-a hotărât să meargă în Sydney, în Australia, să-l caute pe omul acela. S-a dus aşadar la Sydney şi seară de seară s-a plimbat pe străzi, însă nu l-a întâlnit nicăieri pe omul respectiv. După câteva zile, când a intrat într-un supermagazin, s-a apropiat de o vânzătoare şi i-a spus: „Doamnă, caut pe cineva, nu ştiu cum îl cheamă, nu ştiu unde stă, nu ştiu cu ce se ocupă, dar dacă l-aţi fi întâlnit vreodată, ar fi spus: «Bună seara! Nu vă supăraţi, pot să vă pun o întrebare? Dacă aţi muri în seara asta, unde v-aţi petrece veşnicia?»” Zâmbind, vânzătoarea i-a răspuns: „Da, ştiu despre cine este vorba.” Şi i-a dat adresa acelui om. Pastorul s-a dus numaidecât la adresa indicată.

            Ajuns în faţa unei căsuţe, a sunat la poartă, dar n-a răspuns nimeni. A încercat clanţa, şi văzând că uşa era descuiată, a intrat în casă. Într-un pat zăcea un bătrânel care se stingea din viaţă. Nici măcar nu se mai putea ridica. Pastorul s-a apropiat de pat, s-a prezentat, i-a povestit cum a ajuns să audă de el, pe unde a umblat, câţi oameni i-au mărturisit despre el şi despre modul in care s-au întors astfel la Dumnezeu, pentru că gândul veşniciei nu le dădea pace. Cu lacrimi în ochi, bătrânelul a răspuns: „Eram aşa de trist că mă apropii de momentul plecării mele în veşnicie şi niciodată n-am întâlnit pe nimeni care să se fi întors la Dumnezeu prin viaţa mea, încât am crezut că-mi închei mandatul aici, sub soare, şi mă duc înaintea Domnului cu mâinile goale.”

            Dragul meu, îngăduie-mi să-ţi adresez o întrebare? Dacă în seara asta ţi-ai încheia alergarea în timp, unde ţi-ai petrece veşnicia?

 

Acest text este parte din Cartea Suveranitatea lui Dumnezeu şi sensul vieţii sub soare.