Category Archives: Cine sînt şi ce cred baptiştii?

Despre divorţ 5 – Divorţul din perspectiva cărţii Maleahi

În jurul anilor 432-431 î.Cr., Dumnezeu l-a ridicat pe profetul Maleahi pentru a denunţa degradarea spirituală a lui Iuda. Pe lângă păcatele ipocriziei şi lipsei de dărnicie, poporul s-a mai făcut vinovat şi de păcatul căsătoriei cu femei păgâne.[1]

A. Păcatul căsătoriei cu femei păgâne (Maleahi 2:10-12)

Maleahi denunţă încălcarea legământului mozaic care interzice căsătoria evreilor cu femei păgâne pentru a preîntâmpina idolatria (Exodul 34:14-16; Deuteronomul 7:1-4). Expresia „fiica unui dumnezeu străin” se referă la o femeie păgână care practică idolatria. Căsătoria cu o asemenea femeie, afirmă Maleahi, profanează legământul lui Dumnezeu cu Israel. Acest păcat profanează deopotrivă sanctuarul care a fost închinat Domnului şi poporul sfânt al lui Dumnezeu. Expresia „ce este închinat Domnului” din Maleahi 2:11 se referă la poporul ales al lui Dumnezeu (vezi şi Ieremia 2:3; Ezra 9:2). În capitolul 2:12 Maleahi anunţă judecata lui Dumnezeu peste cei care profanează legământul de căsătorie prin legături cu femei păgâne. Expresia „va nimici” se referă la pedeapsa cu moartea (Exodul 31:14). Universalitatea pedepsei divine este sugerată de faptul că nu vor scăpa de judecată nici măcar preoţii şi leviţii care slujesc la Templu.[2]

Citește în continuare

Despre divorţ 4 – Divorţul din perspectiva cărţii Deuteronomul

După căderea în păcat, omul a abandonat standardul lui Dumnezeu privind căsătoria ca legământ pe viaţă între un singur bărbat şi o singură femeie (Geneza 4:19). În vremea lui Moise evreii au ajuns să practice divorţul la fel ca popoarele păgâne din jurul lor. Dacă nu-i mai plăcea un anumit lucru la soţia lui, un evreu putea să divorţeze de ea pur şi simplu spunându-i în faţa unui martor: „Tu nu mai eşti soţia mea.” Soţia astfel abandonată nu avea altă soluţie decât să plece de acasă fără niciun fel de resurse materiale. Zestrea a oferit o anumită protecţie pentru femeile ameninţate cu divorţul (1 Împăraţi 9:16).[1]

Degradarea vieţii de familie a făcut necesar un sistem legislativ care să reglementeze în plan social consecinţele divorţului. Deuteronomul 24:1-4 este un exemplu biblic de asemenea legislaţie. Este important de subliniat faptul că acest text nu instituie sau acreditează divorţul, ci reglementează consecinţele unei practici existente. Mai precis, textul interzice recăsătorirea unui bărbat cu fosta lui soţie în cazul în care aceasta a mai fost căsătorită după ce primul soţ a divorţat de ea.[2]

Citește în continuare

Despre divorţ 3 – Planul lui Dumnezeu pentru căsătorie

Încă din cartea Geneza (Geneza 2:24) Dumnezeu Îşi descoperă planul cu privire la căsătorie.[1] Acest plan este menţionat apoi de două ori de Domnul Isus în evanghelii (Matei 19:5; Marcu 10:7-8) şi o dată de apostolul Pavel (Efeseni 5:31). Afirmaţia „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevasta sa, şi se vor face un singur trup” (Geneza 2:24) nu aparţine lui Adam, ci lui Dumnezeu şi dovedeşte că familia îşi are originea în Dumnezeu. În dialogul cu fariseii prezentat în Matei 19, Domnul Isus stabileşte clar originea divină a familiei: „Oare n-aţi citit că Ziditorul, de la început i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască, şi a zis: «De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevasta sa, şi cei doi vor fi un singur trup»” (Matei 19:4-5).

Textul face trei afirmaţii esenţiale privitoare la întemeierea unei familii: a) un act public de a lăsa familia părintească pentru a întemeia o nouă familie; b) o legătură permanentă, a se lipi ca soţ şi soţie într-o relaţie pe viaţă; c) relaţia intimă, un singur trup între soţ şi soţie.[2]

Citește în continuare

Despre divorţ 2 – Modelul Eclesial

Cu toate că există foarte multe denominaţii creştine, din punctul de vedere al atitudinii Bisericii faţă de viaţa enoriaşilor există două modele de bază: biserici inclusiviste şi biserici exclusiviste.

Bisericile inclusiviste consideră că toţi enoriaşii care aparţin teritorial de parohia respectivă fac parte din biserică, indiferent de modul lor de viaţă. Toţi sunt fii ai bisericii şi biserica trebuie să-i îmbrăţişeze pe toţi cu dragoste şi să-i slujească. Indiferent de modul lor de viaţă, aceşti oameni sunt membri în biserică.

Bisericile exclusiviste consideră că Biserica este adunarea copiilor lui Dumnezeu născuţi din nou, în Cristos prin Duhul Sfânt, şi care trăiesc o viaţă sfântă în armonie cu Sfintele Scripturi. Prin urmare, nu doar declaraţia verbală de credinţă, ci şi modul de viaţă determină apartenenţa sau neapartenenţa la comunitatea eclesială. Disciplina bisericească este menită să menţină standardele de viaţă creştină, atât prin încurajarea membrilor bisericii la sfinţire, cât şi prin excluderea acelora care, prin păcat şi împietrire, nu mai trăiesc în armonie cu Scriptura.

Într-un fel sau altul, fiecare om care este preocupat de învăţătura creştină aparţine uneia sau alteia dintre aceste orientări. Odată stabilită o anumită orientare, aceasta va influenţa modul de abordare a Scripturii şi a practicii eclesiale.

Doresc să precizez de la început că sunt adeptul unei teologii de sus, al unei hermeneutici care porneşte de la textele clare şi al unei eclesiologii exclusiviste. Din această perspectivă este abordată şi tema acestui articol.

Pastor Paul Negruţ

va urma

Despre Divorţ 1 – Consideraţii preliminare

În ultimii ani Consiliul Uniunii a hotărât să clarifice şi să aprofundeze unele învăţături din Cuvântul lui Dumnezeu care au fost şi rămân de mare actualitate pentru bisericile baptiste din România. Concluziile acestor studii au fost prezentate la ultimele Conferinţe Naţionale ale Cultului Baptist, iar câteva articole referitoare la temele studiate au fost publicate în Revista Cultului Baptist. Mai precis, în anul 2000 s-a studiat relaţia Bisericii cu statul; în 2001 chemarea, viaţa şi lucrarea pastorului; iar în 2002 învăţătura biblică despre familie.

Complexitatea şi importanţa acestei teme presupune câteva precizări referitoare la demersul teologic, hermeneutic şi eclesial.

1. Consideraţii preliminare

A. Demersul teologic

În general, sunt două puncte de pornire fundamentale care ordonează întregul demers teologic: teologia de sus şi teologia de jos.

Citește în continuare

Creşterea bisericii 4 – Răspunsul biblic

Cerurile şi pământul vor trece, dar Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în veac. De aceea în decursul vremii şi sub presiunile istoriei este important să ne întoarcem mereu la sursă, la Cuvânt. În cartea Faptele apostolilor este prezentată cea mai extraordinară creştere a Bisericii. Fără a neglija aspectele umane şi istorice, Faptele apostolilor arată mereu spre aspectele divine şi escatologice pentru a explica creşterea spirituală şi numerică a Bisericii primare. În forma lor exterioară aspectele umane şi istorice pot fi deosebite astăzi de cele din cartea Faptelor, dar în aspectele lor esenţiale au rămas aceleaşi. Astfel, opoziţia religioasă, lipsurile materiale, persecuţiile, presiunea culturii greco-romane şi crizele interne, se regăsesc şi astăzi în varietatea modalităţilor prin care cel rău încearcă să despartă  Trupul de Cap şi să întoarcă privirea Bisericii de la veacul viitor spre veacul acesta.

Trecând prin asemenea încercări, Biserica din Ierusalim „stăruia în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Fapte 2-42). În această condensată descriere a vieţii Bisericii primare, regăsim echilibrul dintre divin şi uman, pe de o parte, şi dintre istoric şi escatologic, pe de altă parte. Astfel, spre deosebire de orice altă grupare umană a vremii, prima Biserică stăruia în învăţătura apostolilor care de fapt este Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu nu se referă la  prezenţa unui manuscris vechi sau a unei tradiţii moarte, ci reprezintă de fapt prezenţa specială a Domnului Isus şi a Duhului Sfânt în Biserică. Când Domnul Isus a vorbit cu ucenicii despre plecarea Lui la cer a promis că le lasă Cuvântul şi Duhul Sfânt. Sub călăuzirea şi iluminarea Duhului Sfânt, Cuvântul întrupat ne vorbeşte prin Cuvântul scris al Scripturii. Ancorarea Bisericii din Ierusalim în Cuvânt şi Duh, explică şi puterea ei de a înfrunta ameninţările umane (conducători religioşi şi politici ai vremii), şi de a evangheliza lumea. Există o relaţie clară între locul şi rolul Cuvântului într-o Biserică şi puterea ei spirituală. Vindecarea bisericilor de influenţele vremii de acum se poate realiza printr-o întoarcere stăruitoare la Cuvânt.  

Legătura frăţească sau koinonia prezintă dimensiunea umană a noului Popor al lui Dumnezeu. Prin credinţa în jertfa Domnului Isus şi regenerarea lucrată de Duhul Sfânt a luat naştere o nouă comunitate umană, aceea a copiilor lui Dumnezeu. În familia lui Dumnezeu, cei credincioşi se relaţionează deosebit unii la alţii faţă de orice altă grupare umană. Dragostea frăţească, unitatea de credinţă şi de simţire ancorate în Hristos, Capul Bisericii, caracterizează această nouă realitate divino-umană. Individualismul sau colectivismul păgân sunt înlocuite radical cu o noua familie umană în care identitatea personală şi cea comunitară sunt în echilibru. De aceea, în Fapte găsim mereu expresiile „toţi” şi „fiecare”. În Biserică, după modelul Sfintei Treimi, unitatea şi distinctivitatea sunt aduse în echilibru: unitatea nu anulează diversitatea şi diversitatea nu destramă unitatea.

În bisericile mari de la oraşe, datorită orientării citadine spre o viaţă izolată şi individualistă, părtăşia frăţească suferă. În ciuda suprapopulării oraşelor, orăşanul este înstrăinat până şi de vecinii lui. Această tendinţă la izolare se resimte şi în bisericile mari, unde credincioşii, în marea lor majoritate, vin şi pleacă singuri sau numai cu familia restrânsă. Şi totuşi, prima Biserică din Ierusalim nu a sucombat sub presiunile vremii. Cu toate că a avut peste trei mii de membri, la început, şi apoi peste cinci mii, Biserica din Ierusalim a găsit modalităţi de a stărui în părtăşia frăţească.

Pe de altă parte, în bisericile mici de la ţară, unde fiecare cunoaşte şi este cunoscut de toţi apare tendinţa familiarismelor care degenerează în lipsa de respect şi clevetire. În absenţa păstorului duhovnicesc care să aducă respect şi decenţă în întâlnirile dintre credincioşi, părtăşia frăţească suferă. Datorită migraţiei de la sat la oraş prin urbanizarea forţată în deceniile care au urmat colectivizării, au dispărut din bisericile de la sat acei patriarhi locali care aduceau mireasma veacului viitor în relaţiile dintre oameni şi care au dat conţinut duhovnicesc părtăşiei frăţeşti. Prezenţa păstorului duhovnicesc în mijlocul turmei, ca om al lui Dumnezeu care adună credincioşii în jurul Cuvântului, la frângerea pâinii şi la rugăciune, ar putea restaura părtăşia frăţească după modelul biblic şi în aceste comunităţi eclesiale.

De asemenea, Biserica din Ierusalim stăruia în rugăciuni. Rugăciunea este dialog divino-uman. Rugăciunea este modalitatea prin care mădularele umane ale Trupului se conectează la resursele divine ale Capului. În rugăciune, Biserica este hristocentrică şi cu toate că mădularele Trupului sunt pe pământ, puterea pentru slujire şi mărturie este venită din cer. Credincioşii care cunosc învăţătura apostolilor ştiu că rugăciunea fierbinte a celui neprihănit are mare putere: putere supranaturală pentru slujire (Fapte 3), pentru a înfrunta primejdiile cu îndrăzneală (Fapte 4), pentru izbăvire miraculoasă (Fapte 5), pentru a depăşi crizele interne (Fapte 6), pentru a sfârşi lupta biruitor (Fapte 7) şi pentru a duce Evanghelia până la marginile pământului (Fapte 8-28).

Sub influenţa veacului acestuia, multe biserici fie că au transformat rugăciunea într-un ritual sec, fie că au abandonat-o aproape total. În primul caz, rugăciunea este un fel de monolog uman gol, fără nici o ancorare în Cuvânt şi Duh. Asemenea rugăciuni, nu numai că sunt plicticoase şi obositoare, dar nu au nici o legătură cu cerul. Perpetuarea unor asemenea rugăciuni înseamnă, de fapt, sfidarea divinităţii pentru a preamări religiozitatea omului. Fariseii din vremea Domnului Isus sunt un exemplu elocvent în acest sens.

Sub pretextul că rugăciunile sunt plicticoase şi seci, alte biserici tind să renunţe aproape total la timpul eclesial de rugăciune. Programele muzicale de genul „praise & worship” par a fi mult mai atractive şi mai antrenante, în special pentru tineri. Trebuie subliniat, însă, că oricât ar fi de plăcute programele muzicale, ele nu pot substitui rugăciunea adevărată a Poporului lui Dumnezeu. Bătăliile spirituale se câ§tigă cu post şi rugăciune, atunci când în lupta pentru sfinţire şi curăţie sau pentru mântuirea altora Biserica bate la uşa tronul harului lui Dumnezeu şi cere ajutor. Reîntoarcerea la stăruinţa în rugăciune este calea de a readuce Biserica la echilibru spiritual în aspectul ei divino-uman.

Frângerea pâinii este un alt aspect în care stăruia Biserica din Ierusalim. Biserica adunată pentru a celebra Cina Domnului este modalitatea cea mai limpede de a afirma natura istorico-escatologică a Poporului lui Dumnezeu. Chemarea escatologică „veniţi” este adresată de Domnul, care este simultan şi în glorie la dreapta Tatălui, şi în mijlocul Bisericii Sale. Veacul acesta şi veacul viitor se întâlnesc în sărbătoarea Bisericii. Aici pe pământ, în mijlocul încercărilor şi ispitelor, Poporul lui Dumnezeu sărbătoreşte moartea şi învierea Domnului în contextul promisiunii sărbătorii desăvârşite în Împărăţia lui Dumnezeu. La Cina Domnului, Biserica sărbătoreşte şi începutul mânturii la Cruce şi finalitatea glorificării într-un cer nou şi un pământ nou. Ancorată în făgăduinţa glorificării, Biserica înaintează cu privirea spre ţinta şi desăvârşirea credinţei, adică spre Hristos. Drumul acesta începe le Cruce, prin care lumea este răstignită faţă de credincios, şi credinciosul faţă de lume. Noul Popor al lui Dumnezeu este adunarea celor sfinţi care, cu toate că nu sunt încă desăvârşiţi, merg după Hristos în puterea Duhului înspre desăvârşire. Destinaţia acestui Popor este Cerul şi, de aceea, pe cale, seamănă tot mai mult cu cerul. Reîntoarcerea la izvor aduce simultan şi reîntoarcerea la destinaţie.

Acest popor care stăruieşte în învăţătura apostolilor, în părtăşie frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni, este poporul la care Dumnezeu adăuga zilnic pe cei mântuiţi (Fapte 2:47). Biserica din Ierusalim nu este preocupată de metode şi tehnici umane de creştere, ci este dedicată lucrurilor stabilite de Dumnezeu pentru o viaţă creştină normală care experimentează creşterea.

Credem că şi în vremea de acum, soluţia lui Dumnezeu la criza Bisericii contemporane este aceeaşi, pentru că El este acelaşi, ieri, astăzi şi în veac, şi Evanghelia este mereu aceeaşi. Este adevărat că oamenii şi civilizaţiile se schimbă, dar soluţia problemelor unei lumi în schimbare vine de la Cel care este neschimbător. El este Cel ce a spus: „Eu voi zidi Biserica Mea şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui” (Mat. 16:18). Şi cu ochii îndreptaţi spre cer Biserica răspunde: „Amin! Vino, Doamne Isuse!” (Apocalipsa 22:20). 

Creşterea Bisericii 3 – Criza contemporană

În ultimele decenii, Biserica din România s-a aflat la confluenţa multor curente teologice şi practice. De cele mai multe ori, fără să identifice direcţia în care se îndreaptă un anumit curent, bisericile au preluat neselectiv învăţături şi practici fie total nebiblice, fie cu aparent suport biblic, dar care la un studiu mai atent trădează dezechilibru teologic şi practic, din persepectiva dimensiunilor divino-umane şi istorico-escatologice. Fără a face un studiu amănunţit asupra tuturor tendinţelor contemporane, vom menţiona sumar doar câteva care ilustrează situaţia bisericilor din România.

Din dorinţa sinceră a unor slujitori duhovniceşti de a experimenta creşterea numerică şi spirituală a Bisericii, se observă atracţia spre modele dezechilabrate teologic şi practic. Astfel,  în ce priveşte dimensiunea divino-umană a Bisericii, se observă tendinţa înlocuirii subtile a divinului cu umanul. În acest fel, în loc să fie un organism hristocentric, Biserica devine o instituţie antropocentrică. Un exemplu de asemenea subtituire îl oferă „Biserica condusă de scopuri”. Capcana acestei abordări constă în promisiunea unor soluţii eficiente şi atotcuprinzătoare la criza stagnării sau descreşterii Bisericii. Din ştiinţele sociale, este cunoscut faptul că stabilirea unor scopuri clare şi a unor paşi sau acţiuni concrete de atingere a lor au darul de a motiva şi mobiliza oamenii. Dar când vorbim despre Biserică, trebuie, de asemenea, să observăm faptul că, dacă scopurile conduc Poporul lui Dumnezeu, atunci scopul stabilit de lider (lideri) devine elementul central în dinamica eclesiei, iar Hristos, Capul Bisericii, devine un pretext pentru validarea scopului stabilit de om. În timp, acest model poate duce la un activism eclesial susţinut, în vreme ce,  pe neobservate, Capul Divin este înlocuit cu unul uman. Liderul uman este în centru şi la pupitrul de comandă al comunităţii. În acest context, nu este de mirare faptul că seminariile, conferinţele şi cărţile de leadership sunt tot mai căutate şi în România. Este adevărat că aceste resurse oferă slujitorilor modele şi metode de conducere, dar puţini sunt cei care observă că aceste modele sunt preluate din lume (instituţii istorico-umane) şi că au foarte puţin în comun cu dimensiunea divino-escatologică a Bisericii. Această influenţă s-a observat la noi prin faptul că, în ultimii ani, în cadrul dezbaterilor preelectorale şi electorale din cadrul cultului, s-a insistat mereu asupra ofertei candidaţilor în materie de viziune şi plan de acţiune şi foarte puţin pe asemănarea slujitorilor cu Hristos în caracter şi slujire. Acest pericol al dominaţiei umanului şi a istoriei în Biserică în detrimentul dimensiunii divine şi sacre este subliniat de mai mulţi teologi contemporani. De exemplu, Edward Farley consemnează:

Discursul (invocarea, lauda, imnele, mărturiile, textele sacre) indică faptul că la acest eveniment se celebrează o prezenţă sacră. Dar discursul este neutralizat de atmosfera dominantă, care este relaxată, comfortabilă, de şuetă (sporovaială), aglomerată, amuzantă, plăcută şi uneori chiar nostimă. Atmosfera nu indică prezenţa unei realităţi sacre, ci a unei congregaţii preocupată de ea însăşi. Sacrul nu este o prezenţă, ci doar tema activităţilor rituale. Ce lipseşte este fiorul prezenţei tainice a lui Dumnezeu care face ca vorba să tremure şi tăcerea să înlocuiască sporovăiala.[1]  

Dacă nu este prezent Domnul Isus prin Duhul Sfant, atunci oricât ar fi de plăcute sau atractive programele Bisericii, ele nu pot aduce mântuirea, sfinţirea şi creşterea spirituală de care au nevoie oamenii. Monte Wilson afirmă că dispariţia reverenţei este atât pregnantă în multe biserici, încât adunările lor  seamănă tot mai mult cu spectacolul secular. Într-o asemenea atmosferă seculară, afirmă autorul, nu ar mai fi de mirare dacă în timpul Cinei Domnului diaconii ar striga în timp ce umblă cu tava pe intervale: „Seminţe, alune prăjite, pâine şi vin”.[2] 

O alta tendinţă care reflectă dezechilibrul dintre divin şi uman în eclesiologia contemporană este „biserica orientată spre nevoi.” Elementul central al acestei orientări este ideea că rolul central al Bisericii este să împlinească nevoile oamenilor. Pentru o mai bună cunoaştere a nevoilor, bisericile mari din Apus angajează specialişti în sondaje de opinie şi anchete sociale, care investighează nevoile şi aşteptările oamenilor din zona unde se află Biserica. Odată stabilite nevoile, serviciile religioase sunt croite pentru a satisface gusturile actualilor şi potenţialilor clienţi. Muzica contemporană, drama, umorul, atmosfera relaxată, discursul plăcut sunt doar câteva dintre lucrurile care înlocuiesc rugăciunea, imnul şi proclamarea Evangheliei din liturgica clasică a bisericilor evanghelice. Confortul fizic şi psihic al participanţilor este mai important decât confruntarea cu sfinţenia lui Dumnezeu. În „Biserica condusă de nevoi” elementul care colorează totul este satisfacerea clientului: rolul dimensiunii divine este satisfacerea nevoilor umane. În acest model, hristocentrismul eclesial este înlocut cu antropocentrism într-un alt mod decât cel al „Bisericii conduse de scopuri.” Nevoile omului de acceptare, de dragoste, confort afectiv, toleranţa care nu condamnă sunt doar câteva dintre nevoile de vârf ale omului contemporan. Prin urmare se afirmă că atmosfera relaxantă, tolerantă, îmbietoare şi prietenoasă trebuie să înlocuiască atmosfera justiţiară de la Sinai. Omul de pe stradă care intră în Biserică nu trebuie speriat sau deranjat cu ameninţări ale judecăţii divine sau cu exigenţe moralizatoare, ci trebuie întâmpinat cu lucruri care îi sunt familiare şi confortabile. Acest model promovat cu mult succes de Biserica „Willow Creek” de lângă Chicago, s-a extins în foarte multe părţi ale lumii în ultimii ani.

Fără a nega aspectele pozitive oferite de acest model eclesial, trebuie menţionat faptul că în procesul de satisfacere a clientului, planul lui Dumnezeu cu privire la om a suferit o metamorfoză radicală. Astfel, mesajele despre păcat, dreptate, sfinţenie şi judecata de apoi, despre jertfa Domnului Isus pe cruce pentru mântuirea omului păcătos sunt înlocuite cu mesaje care învaţă ascultătorii cum să scape de frică, de vinovaţie, de complexe de inferioritate, cum să cultive dragostea, prietenia, preocuparea pentru cei în suferinţă, cum să-şi administreze banii, timpul liber, cum să-şi dezvolte o viziune personală şi să scape de singurătate şi nefericire etc. Identificând rădăcinile unei asemenea teologii eclesiale în concepţia lui Schleiermacher cu privire la asocierea voluntară în vederea împlinirii unor scopuri religioase, Bloesch conchide că absolutul moral este înlocuit de relativismul cultural, iar pastorul care proclamă principiile universale ale Cuvântului este înlocuit de oratorul care inspiră şi motivează ascultătorii să găsească acel adevăr care împlineşte cel mai bine nevoile lor specifice.[3]

Concluzia teologică a acestui model este că în loc să avem un om care este transformat după chipul lui Dumnezeu prin Domnul Isus Hristos şi prin Duhul Sfânt, avem un Dumnezeu care este metamorfozat după chipul omului contemporan. În felul acesta, în Biserică, în loc să asistăm la îndumnezeirea omului, asistăm la antropomorfizarea divinităţii şi în loc să asistăm la evanghelizarea lumii (transformarea omului şi a culturii), asistăm la mondenizarea Bisericii (culturalizarea, desacralizarea Evangheliei). Ori, este ştiut că numai Cuvântul lui Dumnezeu sub iluminarea Duhului Sfânt poate aduce transformarea naşterii din nou în om şi apoi, prin oamenii născuţi din Dumnezeu, Biserica îşi împlineşte mandatul de a fi sare şi lumină în lume.[4]

Din perspectivă istorico-escatologică se pot menţiona două tendinţe majore: prima se referă la istoricizarea Bisericii şi a doua la falsa ei escatologizare. Istoricizarea Bisericii se observă în preluarea progresivă a unor modele de conducere din lumea corporaţiilor şi a unor modele de slujire din lumea showbiz-ului.

Instituţionalizarea Bisericii după modelul corporaţiilor se regăseşte în preluarea atribuţiilor decizionale de către păstor, care devine astfel un fel de director general: el deţine puterea absolută în probleme adminstrativ-financiare, în probleme de viziuine şi strategie, de doctrină şi disciplină. Rolul credincioşilor este doar să îl aleagă şi apoi să-l asculte. Astfel perceput, păstorul îşi alege echipa de colaboratori voluntari sau salarizaţi (după caz) şi decide după bunul lui plac cine şi unde să slujească. Întrunirile comitetului de conducere sau adunările generale sunt subordonate viziunii şi strategiei păstorului. Acestui model îi lipseşte participarea întregului Popor al lui Dumnezeu la căutarea voii Lui în aspectele care privesc întreaga eclesie. Modelul biblic „s-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă” este înlocuit cu „s-a părut nimerit Duhului Sfânt şi mie”.

Nu trebuie trecut cu vederea nici modelul liderului care falimentează instituţia pe care o conduce. În lumea corporaţiilor este cunoscut faptul că neglijenţa, incompetenţa, interesele conflictuale etc. duc la falimentul unei instituţii. În eclesiologie, modelul acesta s-a dezvoltat insidios în timp prin faptul că pastorul nu mai este în mijlocul turmei pentru păstorirea ei, după Scripturi, ci este fie deasupra sau în afara ei. În unele cazuri, păstorul este doar un vizitator ocazional (Cina Domnului, cununii, înmormântări etc.) al Bisericii pe care o păstoreşte. Modelul biblic al Bunului Păstor, Cel care Îşi dă viaţa pentru oi, este înlocuit cu cel al liderului contemporan care îşi dă oile pentru viaţa lui. În alte situaţii, păstorul este implicat în fundaţii sau organizaţii para-bisericeşti care îl solicită până la punctul la care proiectele fundaţiei sunt mai importante decât păstorirea turmei. Aceste tendinţe se pot corecta în măsura în care teologia şi practicile noastre se reîntorc la echilibrul biblic dintre istorie şi escaton în viaţa eclesiei.

O altă formă a istoricizării se regăseşte în preluarea modelului de spectacol din societatea contemporană. Predicatorul glumeţ, „băşcălios” care face poporul să râdă după modelul comicilor sau măscăricilor de pe scene sau ecrane este tot mai atrăgator pentru păstorii tineri. Asa s-a ajuns ca apostolul Ioan să fie Ioanea, Pavel să fie Pavelea, Dumitru Cornilescu să fie Mitru ş.a.m.d. Comentariile comice se extind şi la imnele clasice din istoria închinării Bisericii, precum şi la ţinuta decentă a credincioşilor care mai păstrează amintirea „ruşinii şi sfielii” şi în acest domeniu. Nu este mai puţin vizibilă nici tendinţa de a imita trupele de la MTV în programele de închinare ale Bisericii, la întâlnirile tineretului, la festivaluri de tot felul, în tabere sau nunţi. Monte Wilson afirmă că, sub influenţa lumii, închinarea nu mai este centrată în Dumnezeu, ci închinătorii sunt atât de preocupaţi să-şi satisfacă sentimentele şi gusturile lor, încât ei devin obiectul propriei lor închinări.[5]

Spectacolul devine elementul dominant al vieţii comunitare a Poporului lui Dumnezeu. Evanghelizările, botezurile, deschiderile de biserici sau alte evenimente se anunţă cu publicitatea formaţiilor care vor cânta. Se pare că am uitat regula de bază în dinamica grupurilor: lucrurile cu care atragi oamenii vor trebui să devină lucrurile cu care îi păstrezi. Altfel spus, oamenii atraşi cu circ  vor putea fi păstraţi numai cu circ. Dar dacă circul atrage oameni pentru o vreme, se poate constata că mireasma veacului viitor este tot mai palidă în asemenea întâlniri. Asemenea biserici seamănă tot mai mult cu pământul şi tot mai puţin cu cerul: se contopesc cu istoria, în loc să fie o prezenţă a veacului viitor în veacul acesta.

Falsa escatologizare, aduce o altă provocare bisericii contemporane. Curentul „charismatic-renewal” a lansat pe piaţă modelul „praise & worship.” Teologia pe care o promovează acest curent este o formă de escatologie realizată. Ignorând faptul că Biserica trăieşte simultan în veacul acesta şi în cel viitor, sau în spaţiul dintre „deja” dar „nu încă”, mişcarea carismatică se comportă de parcă am fi ajuns definitiv în deplinătatea veacului viitor. Este adevărat că Domnul Isus a biruit păcatul, moartea şi iadul şi că este la dreapta Tatălui în glorie, dar Biserica nu a juns încă la destinaţie. Răscumpărarea şi sfinţirea sunt realităţi pe care Biserica le experimentează acum prin lucrarea Domnului Isus şi a Duhului Sfânt, dar glorificarera Bisericii va avea loc la venirea Domnului. Închinarea de tip carismatic sugerează că cei credincioşi au ajuns deja la destinaţie şi că acum stau în plinătatea prezenţei lui Hristos cel încoronat şi îi aduc laude. Dincolo, de aspectele muzicale ale cântărilor respective, pe care nu le abordez acum, se proclamă o escatologie realizată: „We are marching upon the land, mountains bow down, the sea roars”. Problema teologică creată de o asemenea perspectivă este anularea tensiunii dintre „deja” şi „nu încă” sau dintre arvuna Duhului şi plinătatea Împărăţiei. Această teologie a escatologiei realizate creează un triumfalism fals şi primejdios pentru că oamenii cred că au ajuns la destinaţie, când de fapt nu au ajuns, ci sunt încă pe drum. Prin urmare, sub influenţa acestei false escatologii, fie că îşi acreditează viaţa imperfectă de acum ca şi când ar fi desăvârşită, fie că sunt nepregătiţi pentru luptele şi ispitele pe care creştinul le are în călătoria lui spre veşnicie. Istoricizarea şi falsa escatologizare au influenţă şi asupra modului în care este percepută sfinţenia Bisericii şi disciplina eclesială. Nu este întâmplător faptul că şi bisericile instituţionalizate şi cele fals escatologizate au abandonat disciplina eclesială ca modalitate de a afirma noua identitate a Poporului lui Dumnezeu.

Este important să ne reamintim că doar Capul Bisericii a ajuns în glorie, mădularele sunt încă pe cale şi au nevoie deopotrivă de încurajare, de sfinţire, de perseverenţă, dar şi de sărbători care sunt ca o arvuna a marii sărbători în glorie. Cântările de genul „praise & worship” sunt sărace în conţinut în domeniile pocăinţei, al zdrobirii, al mărturisirii falimentelor, al încurajării şi dependenţei de Domnul şi de Duhul pe calea îngustă. Cântăreţii carismatici se comportă de parcă au devenit înlocuitorii îngerilor din Apocalipsa.

Un alt aspect care trebuie sesizat este faptul că aceşti cântăreţi se erijează în echipă sau trupă de laudă şi închinare. În felul acesta lauda şi închinarea sunt confiscate de un grup restrâns şi pentru o activitate susţinută predominant de ei. În această situaţie apare riscul de a se pierde ideea că întreaga Biserică este Poporul lui Dumnezeu care aduce laude şi închinare prin tot ceea ce face fiecare în parte şi toţi laolaltă. În faţa acestor pericole trebuie subliniat că lauda şi închinarea nu pot fi prerogativa unui grup select. Chiar dacă, pentru o vreme, asemenea curente înregistrează creşteri numerice, trebuie ştiut că nu orice creştere este sănătoasă şi durează în timp. Dacă teologia şi metodele folosite nu sunt biblice, roadele nu vor rămâne în vremea cernerii prin foc.


[1] Edward Farley, “A Missing Presence”, The Christian Century, 115 no.9, (March 18-25, 1998), p. 276.

[2] Monte E. Wilson, “Church-O-Rama or Corporate Worship”, în John A. Armstrong, The Compromised Church, Crossway Books, Wheaton, 1998, p. 67.

[3] Donald G. Bloesch, The Church, p. 236.

[4] Donald G. Bloesch, The Church, pp. 246-247.

[5] Monte E. Wilson, “Church-O-Rama”, p. 67.

Creşterea Bisericii 2 – Definiţia şi natura Bisericii

În locul unei definiţii clasice cu gen proxim şi diferenţe specifice, în această lucrare propunem o definiţie de lucru a Bisericii. Astfel, Biserica este definită ca fiind simultan un organism divino-uman şi o comunitate istorico-escatologică.

 

2.1             Trupul lui Hristos: Biserica este simultan un organism divino-uman

 

Apostolul Pavel foloseşte metafora trupului atunci când vorbeste despre Biserică în termeni divino-umani: Biserica este Trupul lui Hristos (soma Christou). Dimensiunea divină a Bisericii este dată de Hristos care este Capul Trupului şi Duhul Sfant care este Viaţa Trupului, adică a Bisericii. Din această cauză, apostolul Pavel le-a scris credincioşilor din Colose: „El este Capul Trupului, al Bisericii. El este începutul, cel întâi născut dintre cei morti, pentru ca în toate lucrurile să aibe întâietatea“ (Col. 1:18; vezi Ef. 4:15). Din perspectivă ontologică, Trupul nu este constituit prin voinţa liberă a oamenilor, ci prin lucrarea simultană a Fiului şi a Duhului. Domnul Isus a afirmat: „pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile locuinţei morţilor nu o vor birui” (Mat. 16:18). De asemenea, apostolul Pavel afirmă: „Căci după cum trupul este unul şi are mai multe mădulare, şi după cum toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, – tot aşa este şi Hristos. Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup…” (1 Cor. 12:12-13). Aşa după cum reiese din aceste texte, Biserica are şi o dimensiune umană. Această dimensiune este dată de oamenii care au fost mântuiţi şi care sunt botezaţi de Duhul Sfânt şi făcuţi mădulare ale Trupului. „Voi sunteţi Trupul lui Hristos şi fiecare, în parte, mădularele Lui” (1 Cor. 12:27).

Este important să observăm că metafora trupului exemplifică relaţia dintre Cap, adică Hristos, şi Trup, adică cei credincioşi, într-un context evident eclesial sau comunitar. Această metaforă nu lasă loc ideii că mădularele trupului (credincioşii) ar putea trăi în izolare, rupte de Trup. Sursa a tot ce este Trupul şi a fiecărui mădular în parte este Hristos, Capul Trupului şi Duhul dătător de viaţă[1]. Prin urmare, slava şi puterea Bisericii rezidă în Hristos, Capul Trupului şi în Duhul. În dimensiunea ei divină, Biserica este desăvârşită şi infailibilă. Slăbiciunea şi efemeritatea Bisericii sunt date de Trup prin mădularele lui omeneşti. În această dimensiune, Biserica este supusă greşelilor şi limitărilor specifice  naturii umane. În ciuda acestui fapt, există totuşi o relaţie strânsă între Trup şi Cap. Capul nu fiinţeaza fără Trup şi Trupul nu fiinţează fără Cap. În Biserică, dimensiunea divină şi cea umană fiinţează simultan.

Totuşi trebuie să subliniem că Trupul şi Capul nu au aceleaşi atributii. Capul este divin, infailibil şi atotputernic, în timp ce mădularele Trupului sunt omeneşti, supuse greşelii şi slăbiciunilor. Cu toate acestea, Dumnezeu Tatăl a hotărât ca Biserica să existe în unirea dinamică dintre Cap, Isus Hristos şi Trup, credincioşii, atât fiecare în parte, cât şi toţi laolaltă.

Trebuie remarcat faptul că unii teologi înclină să creadă că, de vreme ce Biserica este Trupul lui Hristos, tot ceea ce este adevărat referitor la Cap este adevărat în egală masură şi referitor la mădularele Trupului – cel puţin din punctul de vedere al structurilor sale instituţionale. O asemenea eclesiologie nu face distincţie între cele trei sensuri ale sintagmei Trupul lui Hristos: biologic (trupul lui Isus din Nazaret), euharistic (pâinea şi vinul de la Cina Domnului) şi eclesial (credincioşii în comuniunea Bisericii). Datorită confuziei teologice între sensurile sintagmei Trupul lui Hristos a apărut riscul dezvoltării unei eclesiologii instituţionale triumfaliste, care are consecinţe nefaste asupra practicii bisericeşti.[2] Subliniind acest aspect, Subilia afirmă că „marele adevăr al Scripturii „în Hristos, prin Hristos şi pentru Hristos” a fost înlocuit de sloganul „în Biserică, prin Biserică şi pentru Biserică.”[3] Cu alte cuvinte, într-o astfel de eclesiologie este uşor să ne închipuim că Biserica este desăvârşită şi  infailibilă, şi prin urmare nu mai are nevoie de reevaluare şi corectare constantă. Acest mod de a gândi răspândeşte moarte spirituală.

Analogia noutestamentara a trupului face distincţie clară între Persoana  lui Isus Hristos şi Trupul Lui eclesial. Scriptura afirmă despre Hristos că este Mântuitorul Trupului (Ef.5:23). Trupul îşi primeşte hrana şi unitatea de la Cap, adică de la Hristos (Col. 2:19). În plus, Trupul trebuie să crească şi să ajungă la desăvârşire în asemănarea lui Hristos, Capul (Ef.4:15).

Exista însă un punct de vedere opus care susţine că Biserica este doar o organizaţie umană voluntară cu scopuri religioase la nivelul relaţiilor pe orizontală, la fel cu teoria lui Schleiermacher, despre care am vorbit mai înainte. Această perspectivă promovează individualismul radical, atât în mântuire, cât şi în continuarea vieţii de credinţă. Prin urmare, nu se mai acceptă faptul că Biserica nu este o parte esenţiala a vieţii creştine: omul poate fi mântuit şi fără să fie integrat în Biserică. Dacă Biserica nu este altceva decât o asociaţie voluntară, atunci integrarea într-o comunitate eclesială este o problemă de alegere la nivel uman.[4] Această tendinţă este dusă la extremă de către mişcările para-bisericeşti care promovează o misiologie ancorată mai degrabă în organizaţii şi fundaţii decât în Biserică.

Cu toate acestea, Scripura afirmă că apartenenţa la o Biserică locală nu este o chestiune opţională deoarece metafora Trupului conferă Bisericii atât o dimensiune orizontală, cât şi una verticală. Atât fiecare în parte, cat şi toţi laolaltă, cei credincioşi sunt „mădulare ale lui Hristos” (1Cor. 6:15). Biserica este legată în primul rând de Hristos: „El I-a pus totul sub picioare şi L-a dat căpetenie peste toate lucrurile Bisericii, care este Trupul Lui, plinătatea Celui ce plineşte totul în toţi” (Ef. 1:22-23). Mai mult, Biserica este mijlocul şi instrumentul prin care Hristos lucrează în lume: „pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu” (Ef. 3:10). În această unitate divino-umană mădularele slujesc pe Hristos care este Capul, iar Împărăţia lui Dumnezeu merge înainte.

Concepţia conform căreia Biserica este simultan un organism divino-uman oferă o perspectivă clară asupra întregii slujiri eclesiale şi îi conferă acesteia o motivaţie teologică biblică. Închinarea, părtăşia, diaconia, creşterea şi mărturia nu sunt lucrări anexate Bisericii, ci sunt însuşi modul ei de a fi, de a fiinţa. Dacă aşa stau lucrurile, atunci, prezenţa şi scopul Bisericii în lume trebuie înţelese în context divino-uman. Această perspectivă duce la o viaţă hristo-centrică, atât la nivel personal, cât şi comunitar. Slujitorii Bisericii nu sunt şi nu pot fi mădulare izolate ale Trupului, dimpotrivă, în părtaşia cu Hristos fiecare mădular este legat de celelalte. În acest sens, viaţa personală de credinţă este o umblare divino-umană, iar adunarea celor credincioşi este o adunare divino-umană. Biserica este astfel o comunitate total deosebită de orice alt fel de adunare sau colectivitate umană. Ea nu este o adunare voluntară a unui grup de credinciosi, ci este o comunitate care are deopotrivă şi dimensiunea verticală şi cea orizontală. Relaţia cu Hristos şi Duhul Sfânt conferă Bisericii dimensiunea verticală, în timp ce relaţia dintre oamenii credincioşi precum şi dintre aceştia şi lume conferă Bisericii dimensiunea orizontală. Acest lucru devine şi mai clar când abordăm modul de viaţă al acestei comunităţi eclesiale.

 

2.2 Poporul lui Dumnezeu: Biserica este simultan o comunitate istorico-escatologică

 

O altă analogie pe care apostolul Pavel o foloseşte pentru a explica taina Bisericii – pentru că este o taină divino-umană – îşi are originea în învăţătura Vechiului Testament despre Poporul lui Dumnezeu. Schnackenburg susţine că, în gândirea ebraică, poporul lui Dumnezeu alcătuia un întreg, adică o entitate comunitară, în măsura în care fiecare individ se implică într-o manieră profundă în viaţa şi viitorul întregii comunităţi.[5] Individualismul extrem, întâlnit mai ales în societatea occidentală, iese din discuţie pentru că nu este conform Scripturii. La fel ca predecesorii lor din Vechiul Testament, noul Popor al lui Dumnezeu – comunitatea celor mântuiţi în Hristos prin Duhul Sfânt – trebuie să aibă o personalitate comunitară. Credincioşii sunt una în Hristos, aşa cum scrie apostolul Pavel: „dacă suferă un mădular, toate mădularele suferă împreună cu cu el; dacă este preţuit un mădular, toate mădularele se bucură împreună cu el” (1 Cor. 12:26). La temelia existenţei acestui popor nou, unit, al lui Dumnezeu stă realitatea lui Hristos cel înviat, care „S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune” (Tit 2:14).

Totuşi, unitatea dintre credincios şi Hristos, pe de o parte, şi dintre credincios şi ceilalţi credincioşi, pe de altă parte, nu trebuie spiritualizată într-o direcţie platonică, lipsită de realism. Această nouă realitate este o comunitate istorică, alcătuită din oameni, care au trupuri vii şi care trăiesc pe pământ, în spaţiu şi timp. Pe de altă parte, cu toate că trăieşte în istorie, Poporul lui Dumnezeu se deosebeşte radical de alte comunităţi sau grupuri. Poporul lui Dumnezeu este alcătuit din oameni care sunt, în acelaşi timp, cetăţeni ai ţărilor lor de baştină, dar şi cetăţeni ai cerului. Cu alte cuvinte, trebuie subliniat că, deşi, ca Trup unitar al lui Hristos, Biserica trăieşte în lume, ea nu este din această lume, ci este o comunitate escatologică având privirea aţintită asupra parousiei, asupra revenirii lui Hristos. Biserica este simultan o parte a vremii de acum, dar şi o parte a vremii care va să vină. În prezent Biserica aparţine atât istoriei, cât şi escatonului.[6]

Coexistenţa dintre istorie şi escatologie în viaţa Bisericii scoate în evidenţă natura simultană a mandatului ei istoric şi escatologic. Mandatul istoric este „mergeţi în toată lumea” (Marcu 16:15), iar mandatul escatologic este „veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu” (Mat. 25:24). Deşi viaţa Bisericii are mai multe faţete şi presupune un studiu amănunţit, putem afirma că, în general, dinamica Bisericii este determinată de relaţia dintre „Mergeţi” şi „Veniţi”, dintre misiune şi închinare. Din perspectivă istorică, unii teologi au supraevaluat misiunea în detrimentul închinării, în timp ce alţii au subliniat importanţa închinării în detrimentul misiunii. Cu alte cuvinte, unii „Vin”, dar nu merg, iar alţii „Merg”, dar nu mai vin. În ultimele decenii organizaţiile parabisericeşti au avut tendinţa de a supralicita misiunea în detrimentul participării la închinare cu biserica locală, în timp ce multe biserici locale au accentuat doar credincioşia faţă de participarea la slujbele religioase în detrimentul misiunii. O Biserică echilibrată din punct de vedere biblic va susţine în egală masură, atât închinarea, cât şi misiunea: „mergeţi” şi „veniţi” vor coexista în echilibru.

În cadrul aceleiaşi discuţii, trebuie spus că unii teologi au neglijat natura escatologică a Bisericii şi, sub presiunea istoriei, a culturii şi a diverselor ideologii, promovează o implicare a Bisericii în lume (evanghelizare, misiune, diaconie), care seamănă cu orice alt demers omenesc; rezultatul acestei abordări evidenţiază faptul că Biserica nu este cu nimic diferită de lumea pe care vrea să o transforme. În acest caz, ironia este că deşi ştim cu toţii că lumea nu se poate mântui prin metodele ei, ne lăsăm foarte uşor fascinaţi de metodele folosite de lume.

Apostolul Pavel ne avertizeaza că: „Măcar că trăim în firea pământească, totuşi nu ne luptăm călăuziţi de firea pământească, căci armele cu care ne luptăm noi nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile” (2 Cor. 10:3-4).

Pe de altă parte, alţii au transformat Biserica într-un ghetto escatologic. Biserica „ghetoizată” nu mai este relevantă pentru societatea în care trăieşte. Biserica astfel înţeleasă devine o relicvă a istoriei, care seamănă mai degrabă cu un muzeu religios decât cu Poporul lui Dumnezeu care atunci când „strabat[e] Valea Plangerii o prefac[e] într-un loc plin de izvoare” (Ps.84:6). Principala preocupare a unei astfel de Biserici este să îşi păstreze structura şi tradiţia, nu să câştige lumea pentru Isus Hristos.[7] Unor astfel de oameni, apostolul Pavel le spune: „ Măcar că sunt slobod faţă de toţi, m-am făcut robul tuturor ca să câştig pe cei mai mulţi… M-am făcut totul tuturor ca oricum, să mântuiesc pe unii dintre ei. Fac totul pentru Evanghelie ca să am şi eu parte de ea” (1 Cor.9:19-23).

În învăţătura apostolului Pavel se poate observa un remarcabil echilibru între dimensiunea istorică şi cea escatologică a Bisericii. Echilibrul dintre dimensiunea divino-umană, pe de o parte, şi dimensiunea istorico-escatologică, pe de altă parte, oferă un cadru teologic echilibrat pentru a aborda criza contemporană a Bisericii.


[1] David L. Smith, All God’s People: A Theology of the Church, Bridge Point, Wheaton, 1966, pp. 262-263.

[2] Kevin Giles, What on Earth is the Church: An Exploration în New Testament Theology, IVP, Downers Grove, Ill., 1995, pp. 9-10.

[3] V. Subilia, The Problem of Catholicism, SCM Press, London, 1964, p. 121.

[4] Kevin Giles, What on Earth, pp. 13-22.

[5] R. Schnackenburg, The Church în the New Testament, Seabury, New York, 1965, p. 149.

[6] David, L. Smith, All God’s People, pp. 325-326.

[7] Donald G. Bloesch, The Church: Sacraments, Worship, Ministry, Mission, IVP, Downers Grove, Ill., 2002, p. 130. 

Creşterea bisericii 1 – Revigorarea bisericilor mici

 

1.     Introducere

 

Situaţia bisericilor mici şi mai ales a celor din localităţile rurale ridică probleme teologice şi practice care nu pot fi ignorate. Aspectele teologice sunt legate de natura şi funcţiile bisericii locale, iar cele practice se referă la dinamica şi formele de păstorire a bisericilor cu un număr mic de credincioşi şi care  în marea lor majoritate aparţin vârstei a treia (peste 65-70 ani).

În locul unei abordări sociologice şi/sau pragmatice, în această lucrare, vom explora acest subiect din punct de vedere teologic[1]. Este cunoscut faptul că teologia şi practica sunt legate dinamic. De exemplu, începând cu Friederich Schleiermacher, unii teologi au acceptat ideea conform căreia Biserica nu este nimic altceva decât „o societate care există numai în urma manifestării acţiunii umane libere şi care poate continua să existe numai prin punerea în practică a acestei acţiuni”[2] sau că Biserica este o „adunare sau o asociaţie religioasă.”[3] Aceasta abordare eclesiologica preponderent ancorată în sociologic a dezvoltat în timp o practică eclesială sociologizată în care accentul cade pe aspectele instituţionale şi de grup.

Totuşi din punctul de vedere al Scripturii, putem afirma că Biserica nu este doar o simplă instituţie omenească, a cărei existenţă se manifestă la nivelul relaţiilor orizontale (ca o breaslă a meşteşugarilor, ca o asociaţie a pescarilor sportivi sau ca un club). Sub puterea şi călăuzirea Duhului Sfânt, Biserica este mult mai mult decât atât. Fiinţa Bisericii intră într-o relaţie dinamică cu existenţa lui Dumnezeu, a oamenilor şi a lumii. Folosind limbajul Noului Testament putem spune că Biserica este Trupul lui Hristos (un organism divino-uman) şi Poporul lui Dumnezeu (o comunitate istorico-escatologică). Metodologic, în aceasta lucrare, teologia bisericii va fi abordată biblic şi sistematic. În continuare vom analiza teologia bisericii cu ajutorul acestor concepte. Trebuie precizat de asemenea că termenul Biserică în sens local sau universal este folosit interschimbabil: contextul clarifică sensul exact al cuvântului.

 


[1] Unele aspecte privitoare la teologia bisericii sunt preluate din articolul lui Paul Negruţ, „Slujirea evanghelistului în biserica locală”, Creştinul Azi, 2(2002) 2-6.

[2] F. Schleiermacher, The Christian Faith, T&T Clark, Edinburgh, 1968, p.3.

[3] F. Schleiermacher, The Christian Faith, p.5.

Baptiştii despre avort

Credincioşii creştini baptişti din România şi, de altfel, din toate celelalte ţări ale lumii, îşi
fundamentează crezul şi practica religioasă pe învăţăturile Sfintei Scripturi. În conformitate cu
Scriptura, viaţa este un dar pe care-l primim de la Dumnezeu. Dumnezeu este autorul, Dumnezeu este izvorul vieţii şi, prin urmare, Dumnezeu este singurul care are ultima autoritate de a decide în problema vieţii şi a morţii. În societatea modernă omul doreşte să se substituie autorităţii lui Dumnezeu în privinţa vieţii şi a morţii.

Un caz specific ar fi cazul avortului. Din diverse motive – sarcini nedorite, activităţi sexuale ilicite, crize sau accidente, probleme de sănătate, perspectiva naşterii unui copil cu malformaţii – apar o multitudine de situaţii în care femeia sau fata care a rămas însărcinată, încearcă să scape de sarcină.

Această încercare, de fapt, este decizia de a curma viaţa cuiva. Noi credem, pe baza Scripturii, că viaţa începe în clipa în care s-a produs fecundarea. Din acel moment, embrionul este viaţă umană. Persoana adultă este doar rezultatul unei creşteri neîntrerupte al acelui embrion; prin urmare, în orice fază se întrerupe viaţa, fie în perioada intrauterină, fie după naştere, fie la vârsta adultă, întreruperea vieţii reprezintă omucidere. Din păcate, foarte mulţi oameni, în diverse societăţi, diverse culturi şi chiar diverse religii, găsesc justificări sub presiunea istoricului la ceea ce este o problemă ontologică.

Credincioşii baptişti din România propovăduiesc, pe de o parte, aspectul sacru al vieţii, dreptul suveran al lui Dumnezeu de a decide cine să rămână în viaţă, când şi cât să rămână în viaţă, suveranitatea absolută a Creatorului şi ascultarea tuturor oamenilor de Creator, pe de altă parte, credincioşii baptişti propovăduiesc iertarea în jertfa lui Cristos pentru toţi oamenii care s-au făcut vinovaţi de păcate, şi, în cazul nostru, de păcatul avortului. De-a lungul şi de-a latul pământului, credincioşii baptişti se implică în rezolvarea acestei probleme, oferind învăţătura Scripturii cât se poate de clar, pe înţelesul tuturor. Apoi se implică în a oferi sprijin moral şi material tuturor fetelor sau femeilor care au rămas însărcinate şi din diferite motive nu-şi doresc sarcina. Credincioşii care aparţin cultului baptist oferă sprijin femeilor abandonate de partener sau familie pentru a le ajuta să nu întrerupă sarcina, pentru ca micuţul care rezultă din acea naştere să găsească un adăpost, o familie, un loc unde să poată creşte şi ajunge o persoană echilibrată în  societate.

Şi, poate cel mai important lucru, dorim să propovăduim soluţia lui Dumnezeu şi pentru cei care au căzut în acest păcat, iertarea pentru toţi cei care regretă  pruncuciderea şi doresc să-şi schimbe viaţa.