Creşterea Bisericii – Cauze umane şi divine I

Studiul sistematic al cauzelor care duc la cresterea Bisericii a intrat in faza de disciplina teologica odata cu Church Growth Movement sub conducerea lui Peter Wagner.

Este adevarat ca inca din vremea lui Pelagius au fost teologi care au cochetat cu idea ca omul se poate descurca singur in probleme religioase, in general, si in problema mantuirii, in special. Mai tarziu

Charles Finney a lansat idea ca trezirile spirituale pot fi influentate de anumite actiuni umane. Teoria lui Finney a fost preluata de o serie de evanghelisti care au folosit tot felul de metode pentru a obtine un numar cat mai mare de convertiti. In felul acesta credinta in suveranitatea lui Dumnezeu in lucrarea de mantuire a oamenilor, atat de centrala in teologia lui Jonathan Edwards, a fost inlocuita de convingerea ca evanghelistul si echipa lui pot produce convertiti daca folosesc metode eficiente.

Inlocuirea continutului cu metodele a cunoscut o noua etapa in teoria lui Peter Wagner cu privire la cresterea Bisericii. Altfel spus, scoala lui Peter Wagner a deplasat accentul de pe dimensiunea divina pe dimensiunea social-cultural-umana in cresterea Bisericii. Studiile scolii lui Wagner s-au concentrat astfel pe elementele care pot fi investigate si cuantificate cu ajutorul metodelor si tehnicilor din stiintele sociale.

Datorita faptului ca lucrarea Duhului Sfant al lui Dumnezeu in convertirea oamenilor nu poate fi investigata sociologic, dimensiunea divina in convertirea oamenilor si in cresterea Bisericii a fost treptat marginalizata de scoala lui Wagner. Teoria lui Wagner a avut un impact deosebit asupra misiologiei si eclesiologiei secolului douazeci.

Odata declansata miscarea Church Growth, tot mai multi lideri religiosi au devenit interesati ca bisericile lor sa fie mentionate in studiile de specialitate ca exemple remarcabile de crestere numerica.


Concluziile studiilor sociologice in directia identificariii cauzelor care duc la cresterea numerica a Biserici au devenit foarte repede elementele decisive in organizarea si desfasurarea slujbelor religioase. Dintre concluziile acestor studii mentionam doar doua care se regasesc la loc de cinste in eclesiologia contemporana:

  1. Oamenii sunt atrasi de manifestarile religioase publice care sunt asemanatoare cu mediul din care provin ei;
  2. Oamenii sunt atrasi de programe religioase care ii fac sa se simta bine.

In primul rand, daca oamenii sunt atrasi de manifestarile religioase care se aseamana cu mediul lor, atunci este limpede ca Biserica trebuie sa renunte la continutul slujbelor religioase care nu sunt familiare publicului.

Asa s-a ajuns la idea programelor religioase seekers sensitive, adica la programe religioase care sunt asemanatoare cu spectacolul de divertisment sau cu discoteca din care vin oamenii.

Rugaciunea, imnul religios, proclamarea Cuvantului lui Dumnezeu sau studiul sistematic al Scripturilor nu sunt indeletniciri familiare pentru omul de pe strada.

Concluzia logica a acestui demers a fost ca daca Biserica vrea sa creasca atunci trebuie sa imprumute etosul strazii pentru ca oamenii nebisericosi, ca Mary si Harry, sa nu simta nici o diferenta atunci cand vin la Biserica de pe strada.

Si cum strada este in continua schimbare in functie de forma de distractie la moda in fiecare sezon, sociologii angajati de Biserici pentru calauzire au facut un pas mai departe; au anticipat forma de manifestare a strazii din sezonul urmator pentru ca Biserica sa devina pro-activa. In felul acesta Broadway (Calea larga) a luat locul lui Narrow Way (Calea ingusta). New Style Broadway Church atrage tot mai multi oameni si devine un exemplu pentru Bisericile Old Style Narrow Way.

Valul este din ce in ce mai mare si mai puternic; cine poate sa-i stea impotriva? Argumentul este puternic: Biserica creste!


va urma

Anunțuri

Comentariile sunt închise.