Creşterea bisericii 4 – Răspunsul biblic

Cerurile şi pământul vor trece, dar Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în veac. De aceea în decursul vremii şi sub presiunile istoriei este important să ne întoarcem mereu la sursă, la Cuvânt. În cartea Faptele apostolilor este prezentată cea mai extraordinară creştere a Bisericii. Fără a neglija aspectele umane şi istorice, Faptele apostolilor arată mereu spre aspectele divine şi escatologice pentru a explica creşterea spirituală şi numerică a Bisericii primare. În forma lor exterioară aspectele umane şi istorice pot fi deosebite astăzi de cele din cartea Faptelor, dar în aspectele lor esenţiale au rămas aceleaşi. Astfel, opoziţia religioasă, lipsurile materiale, persecuţiile, presiunea culturii greco-romane şi crizele interne, se regăsesc şi astăzi în varietatea modalităţilor prin care cel rău încearcă să despartă  Trupul de Cap şi să întoarcă privirea Bisericii de la veacul viitor spre veacul acesta.

Trecând prin asemenea încercări, Biserica din Ierusalim „stăruia în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Fapte 2-42). În această condensată descriere a vieţii Bisericii primare, regăsim echilibrul dintre divin şi uman, pe de o parte, şi dintre istoric şi escatologic, pe de altă parte. Astfel, spre deosebire de orice altă grupare umană a vremii, prima Biserică stăruia în învăţătura apostolilor care de fapt este Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu nu se referă la  prezenţa unui manuscris vechi sau a unei tradiţii moarte, ci reprezintă de fapt prezenţa specială a Domnului Isus şi a Duhului Sfânt în Biserică. Când Domnul Isus a vorbit cu ucenicii despre plecarea Lui la cer a promis că le lasă Cuvântul şi Duhul Sfânt. Sub călăuzirea şi iluminarea Duhului Sfânt, Cuvântul întrupat ne vorbeşte prin Cuvântul scris al Scripturii. Ancorarea Bisericii din Ierusalim în Cuvânt şi Duh, explică şi puterea ei de a înfrunta ameninţările umane (conducători religioşi şi politici ai vremii), şi de a evangheliza lumea. Există o relaţie clară între locul şi rolul Cuvântului într-o Biserică şi puterea ei spirituală. Vindecarea bisericilor de influenţele vremii de acum se poate realiza printr-o întoarcere stăruitoare la Cuvânt.  

Legătura frăţească sau koinonia prezintă dimensiunea umană a noului Popor al lui Dumnezeu. Prin credinţa în jertfa Domnului Isus şi regenerarea lucrată de Duhul Sfânt a luat naştere o nouă comunitate umană, aceea a copiilor lui Dumnezeu. În familia lui Dumnezeu, cei credincioşi se relaţionează deosebit unii la alţii faţă de orice altă grupare umană. Dragostea frăţească, unitatea de credinţă şi de simţire ancorate în Hristos, Capul Bisericii, caracterizează această nouă realitate divino-umană. Individualismul sau colectivismul păgân sunt înlocuite radical cu o noua familie umană în care identitatea personală şi cea comunitară sunt în echilibru. De aceea, în Fapte găsim mereu expresiile „toţi” şi „fiecare”. În Biserică, după modelul Sfintei Treimi, unitatea şi distinctivitatea sunt aduse în echilibru: unitatea nu anulează diversitatea şi diversitatea nu destramă unitatea.

În bisericile mari de la oraşe, datorită orientării citadine spre o viaţă izolată şi individualistă, părtăşia frăţească suferă. În ciuda suprapopulării oraşelor, orăşanul este înstrăinat până şi de vecinii lui. Această tendinţă la izolare se resimte şi în bisericile mari, unde credincioşii, în marea lor majoritate, vin şi pleacă singuri sau numai cu familia restrânsă. Şi totuşi, prima Biserică din Ierusalim nu a sucombat sub presiunile vremii. Cu toate că a avut peste trei mii de membri, la început, şi apoi peste cinci mii, Biserica din Ierusalim a găsit modalităţi de a stărui în părtăşia frăţească.

Pe de altă parte, în bisericile mici de la ţară, unde fiecare cunoaşte şi este cunoscut de toţi apare tendinţa familiarismelor care degenerează în lipsa de respect şi clevetire. În absenţa păstorului duhovnicesc care să aducă respect şi decenţă în întâlnirile dintre credincioşi, părtăşia frăţească suferă. Datorită migraţiei de la sat la oraş prin urbanizarea forţată în deceniile care au urmat colectivizării, au dispărut din bisericile de la sat acei patriarhi locali care aduceau mireasma veacului viitor în relaţiile dintre oameni şi care au dat conţinut duhovnicesc părtăşiei frăţeşti. Prezenţa păstorului duhovnicesc în mijlocul turmei, ca om al lui Dumnezeu care adună credincioşii în jurul Cuvântului, la frângerea pâinii şi la rugăciune, ar putea restaura părtăşia frăţească după modelul biblic şi în aceste comunităţi eclesiale.

De asemenea, Biserica din Ierusalim stăruia în rugăciuni. Rugăciunea este dialog divino-uman. Rugăciunea este modalitatea prin care mădularele umane ale Trupului se conectează la resursele divine ale Capului. În rugăciune, Biserica este hristocentrică şi cu toate că mădularele Trupului sunt pe pământ, puterea pentru slujire şi mărturie este venită din cer. Credincioşii care cunosc învăţătura apostolilor ştiu că rugăciunea fierbinte a celui neprihănit are mare putere: putere supranaturală pentru slujire (Fapte 3), pentru a înfrunta primejdiile cu îndrăzneală (Fapte 4), pentru izbăvire miraculoasă (Fapte 5), pentru a depăşi crizele interne (Fapte 6), pentru a sfârşi lupta biruitor (Fapte 7) şi pentru a duce Evanghelia până la marginile pământului (Fapte 8-28).

Sub influenţa veacului acestuia, multe biserici fie că au transformat rugăciunea într-un ritual sec, fie că au abandonat-o aproape total. În primul caz, rugăciunea este un fel de monolog uman gol, fără nici o ancorare în Cuvânt şi Duh. Asemenea rugăciuni, nu numai că sunt plicticoase şi obositoare, dar nu au nici o legătură cu cerul. Perpetuarea unor asemenea rugăciuni înseamnă, de fapt, sfidarea divinităţii pentru a preamări religiozitatea omului. Fariseii din vremea Domnului Isus sunt un exemplu elocvent în acest sens.

Sub pretextul că rugăciunile sunt plicticoase şi seci, alte biserici tind să renunţe aproape total la timpul eclesial de rugăciune. Programele muzicale de genul „praise & worship” par a fi mult mai atractive şi mai antrenante, în special pentru tineri. Trebuie subliniat, însă, că oricât ar fi de plăcute programele muzicale, ele nu pot substitui rugăciunea adevărată a Poporului lui Dumnezeu. Bătăliile spirituale se câ§tigă cu post şi rugăciune, atunci când în lupta pentru sfinţire şi curăţie sau pentru mântuirea altora Biserica bate la uşa tronul harului lui Dumnezeu şi cere ajutor. Reîntoarcerea la stăruinţa în rugăciune este calea de a readuce Biserica la echilibru spiritual în aspectul ei divino-uman.

Frângerea pâinii este un alt aspect în care stăruia Biserica din Ierusalim. Biserica adunată pentru a celebra Cina Domnului este modalitatea cea mai limpede de a afirma natura istorico-escatologică a Poporului lui Dumnezeu. Chemarea escatologică „veniţi” este adresată de Domnul, care este simultan şi în glorie la dreapta Tatălui, şi în mijlocul Bisericii Sale. Veacul acesta şi veacul viitor se întâlnesc în sărbătoarea Bisericii. Aici pe pământ, în mijlocul încercărilor şi ispitelor, Poporul lui Dumnezeu sărbătoreşte moartea şi învierea Domnului în contextul promisiunii sărbătorii desăvârşite în Împărăţia lui Dumnezeu. La Cina Domnului, Biserica sărbătoreşte şi începutul mânturii la Cruce şi finalitatea glorificării într-un cer nou şi un pământ nou. Ancorată în făgăduinţa glorificării, Biserica înaintează cu privirea spre ţinta şi desăvârşirea credinţei, adică spre Hristos. Drumul acesta începe le Cruce, prin care lumea este răstignită faţă de credincios, şi credinciosul faţă de lume. Noul Popor al lui Dumnezeu este adunarea celor sfinţi care, cu toate că nu sunt încă desăvârşiţi, merg după Hristos în puterea Duhului înspre desăvârşire. Destinaţia acestui Popor este Cerul şi, de aceea, pe cale, seamănă tot mai mult cu cerul. Reîntoarcerea la izvor aduce simultan şi reîntoarcerea la destinaţie.

Acest popor care stăruieşte în învăţătura apostolilor, în părtăşie frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni, este poporul la care Dumnezeu adăuga zilnic pe cei mântuiţi (Fapte 2:47). Biserica din Ierusalim nu este preocupată de metode şi tehnici umane de creştere, ci este dedicată lucrurilor stabilite de Dumnezeu pentru o viaţă creştină normală care experimentează creşterea.

Credem că şi în vremea de acum, soluţia lui Dumnezeu la criza Bisericii contemporane este aceeaşi, pentru că El este acelaşi, ieri, astăzi şi în veac, şi Evanghelia este mereu aceeaşi. Este adevărat că oamenii şi civilizaţiile se schimbă, dar soluţia problemelor unei lumi în schimbare vine de la Cel care este neschimbător. El este Cel ce a spus: „Eu voi zidi Biserica Mea şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui” (Mat. 16:18). Şi cu ochii îndreptaţi spre cer Biserica răspunde: „Amin! Vino, Doamne Isuse!” (Apocalipsa 22:20). 

Anunțuri

Comentariile sunt închise.