Creşterea Bisericii 3 – Criza contemporană

În ultimele decenii, Biserica din România s-a aflat la confluenţa multor curente teologice şi practice. De cele mai multe ori, fără să identifice direcţia în care se îndreaptă un anumit curent, bisericile au preluat neselectiv învăţături şi practici fie total nebiblice, fie cu aparent suport biblic, dar care la un studiu mai atent trădează dezechilibru teologic şi practic, din persepectiva dimensiunilor divino-umane şi istorico-escatologice. Fără a face un studiu amănunţit asupra tuturor tendinţelor contemporane, vom menţiona sumar doar câteva care ilustrează situaţia bisericilor din România.

Din dorinţa sinceră a unor slujitori duhovniceşti de a experimenta creşterea numerică şi spirituală a Bisericii, se observă atracţia spre modele dezechilabrate teologic şi practic. Astfel,  în ce priveşte dimensiunea divino-umană a Bisericii, se observă tendinţa înlocuirii subtile a divinului cu umanul. În acest fel, în loc să fie un organism hristocentric, Biserica devine o instituţie antropocentrică. Un exemplu de asemenea subtituire îl oferă „Biserica condusă de scopuri”. Capcana acestei abordări constă în promisiunea unor soluţii eficiente şi atotcuprinzătoare la criza stagnării sau descreşterii Bisericii. Din ştiinţele sociale, este cunoscut faptul că stabilirea unor scopuri clare şi a unor paşi sau acţiuni concrete de atingere a lor au darul de a motiva şi mobiliza oamenii. Dar când vorbim despre Biserică, trebuie, de asemenea, să observăm faptul că, dacă scopurile conduc Poporul lui Dumnezeu, atunci scopul stabilit de lider (lideri) devine elementul central în dinamica eclesiei, iar Hristos, Capul Bisericii, devine un pretext pentru validarea scopului stabilit de om. În timp, acest model poate duce la un activism eclesial susţinut, în vreme ce,  pe neobservate, Capul Divin este înlocuit cu unul uman. Liderul uman este în centru şi la pupitrul de comandă al comunităţii. În acest context, nu este de mirare faptul că seminariile, conferinţele şi cărţile de leadership sunt tot mai căutate şi în România. Este adevărat că aceste resurse oferă slujitorilor modele şi metode de conducere, dar puţini sunt cei care observă că aceste modele sunt preluate din lume (instituţii istorico-umane) şi că au foarte puţin în comun cu dimensiunea divino-escatologică a Bisericii. Această influenţă s-a observat la noi prin faptul că, în ultimii ani, în cadrul dezbaterilor preelectorale şi electorale din cadrul cultului, s-a insistat mereu asupra ofertei candidaţilor în materie de viziune şi plan de acţiune şi foarte puţin pe asemănarea slujitorilor cu Hristos în caracter şi slujire. Acest pericol al dominaţiei umanului şi a istoriei în Biserică în detrimentul dimensiunii divine şi sacre este subliniat de mai mulţi teologi contemporani. De exemplu, Edward Farley consemnează:

Discursul (invocarea, lauda, imnele, mărturiile, textele sacre) indică faptul că la acest eveniment se celebrează o prezenţă sacră. Dar discursul este neutralizat de atmosfera dominantă, care este relaxată, comfortabilă, de şuetă (sporovaială), aglomerată, amuzantă, plăcută şi uneori chiar nostimă. Atmosfera nu indică prezenţa unei realităţi sacre, ci a unei congregaţii preocupată de ea însăşi. Sacrul nu este o prezenţă, ci doar tema activităţilor rituale. Ce lipseşte este fiorul prezenţei tainice a lui Dumnezeu care face ca vorba să tremure şi tăcerea să înlocuiască sporovăiala.[1]  

Dacă nu este prezent Domnul Isus prin Duhul Sfant, atunci oricât ar fi de plăcute sau atractive programele Bisericii, ele nu pot aduce mântuirea, sfinţirea şi creşterea spirituală de care au nevoie oamenii. Monte Wilson afirmă că dispariţia reverenţei este atât pregnantă în multe biserici, încât adunările lor  seamănă tot mai mult cu spectacolul secular. Într-o asemenea atmosferă seculară, afirmă autorul, nu ar mai fi de mirare dacă în timpul Cinei Domnului diaconii ar striga în timp ce umblă cu tava pe intervale: „Seminţe, alune prăjite, pâine şi vin”.[2] 

O alta tendinţă care reflectă dezechilibrul dintre divin şi uman în eclesiologia contemporană este „biserica orientată spre nevoi.” Elementul central al acestei orientări este ideea că rolul central al Bisericii este să împlinească nevoile oamenilor. Pentru o mai bună cunoaştere a nevoilor, bisericile mari din Apus angajează specialişti în sondaje de opinie şi anchete sociale, care investighează nevoile şi aşteptările oamenilor din zona unde se află Biserica. Odată stabilite nevoile, serviciile religioase sunt croite pentru a satisface gusturile actualilor şi potenţialilor clienţi. Muzica contemporană, drama, umorul, atmosfera relaxată, discursul plăcut sunt doar câteva dintre lucrurile care înlocuiesc rugăciunea, imnul şi proclamarea Evangheliei din liturgica clasică a bisericilor evanghelice. Confortul fizic şi psihic al participanţilor este mai important decât confruntarea cu sfinţenia lui Dumnezeu. În „Biserica condusă de nevoi” elementul care colorează totul este satisfacerea clientului: rolul dimensiunii divine este satisfacerea nevoilor umane. În acest model, hristocentrismul eclesial este înlocut cu antropocentrism într-un alt mod decât cel al „Bisericii conduse de scopuri.” Nevoile omului de acceptare, de dragoste, confort afectiv, toleranţa care nu condamnă sunt doar câteva dintre nevoile de vârf ale omului contemporan. Prin urmare se afirmă că atmosfera relaxantă, tolerantă, îmbietoare şi prietenoasă trebuie să înlocuiască atmosfera justiţiară de la Sinai. Omul de pe stradă care intră în Biserică nu trebuie speriat sau deranjat cu ameninţări ale judecăţii divine sau cu exigenţe moralizatoare, ci trebuie întâmpinat cu lucruri care îi sunt familiare şi confortabile. Acest model promovat cu mult succes de Biserica „Willow Creek” de lângă Chicago, s-a extins în foarte multe părţi ale lumii în ultimii ani.

Fără a nega aspectele pozitive oferite de acest model eclesial, trebuie menţionat faptul că în procesul de satisfacere a clientului, planul lui Dumnezeu cu privire la om a suferit o metamorfoză radicală. Astfel, mesajele despre păcat, dreptate, sfinţenie şi judecata de apoi, despre jertfa Domnului Isus pe cruce pentru mântuirea omului păcătos sunt înlocuite cu mesaje care învaţă ascultătorii cum să scape de frică, de vinovaţie, de complexe de inferioritate, cum să cultive dragostea, prietenia, preocuparea pentru cei în suferinţă, cum să-şi administreze banii, timpul liber, cum să-şi dezvolte o viziune personală şi să scape de singurătate şi nefericire etc. Identificând rădăcinile unei asemenea teologii eclesiale în concepţia lui Schleiermacher cu privire la asocierea voluntară în vederea împlinirii unor scopuri religioase, Bloesch conchide că absolutul moral este înlocuit de relativismul cultural, iar pastorul care proclamă principiile universale ale Cuvântului este înlocuit de oratorul care inspiră şi motivează ascultătorii să găsească acel adevăr care împlineşte cel mai bine nevoile lor specifice.[3]

Concluzia teologică a acestui model este că în loc să avem un om care este transformat după chipul lui Dumnezeu prin Domnul Isus Hristos şi prin Duhul Sfânt, avem un Dumnezeu care este metamorfozat după chipul omului contemporan. În felul acesta, în Biserică, în loc să asistăm la îndumnezeirea omului, asistăm la antropomorfizarea divinităţii şi în loc să asistăm la evanghelizarea lumii (transformarea omului şi a culturii), asistăm la mondenizarea Bisericii (culturalizarea, desacralizarea Evangheliei). Ori, este ştiut că numai Cuvântul lui Dumnezeu sub iluminarea Duhului Sfânt poate aduce transformarea naşterii din nou în om şi apoi, prin oamenii născuţi din Dumnezeu, Biserica îşi împlineşte mandatul de a fi sare şi lumină în lume.[4]

Din perspectivă istorico-escatologică se pot menţiona două tendinţe majore: prima se referă la istoricizarea Bisericii şi a doua la falsa ei escatologizare. Istoricizarea Bisericii se observă în preluarea progresivă a unor modele de conducere din lumea corporaţiilor şi a unor modele de slujire din lumea showbiz-ului.

Instituţionalizarea Bisericii după modelul corporaţiilor se regăseşte în preluarea atribuţiilor decizionale de către păstor, care devine astfel un fel de director general: el deţine puterea absolută în probleme adminstrativ-financiare, în probleme de viziuine şi strategie, de doctrină şi disciplină. Rolul credincioşilor este doar să îl aleagă şi apoi să-l asculte. Astfel perceput, păstorul îşi alege echipa de colaboratori voluntari sau salarizaţi (după caz) şi decide după bunul lui plac cine şi unde să slujească. Întrunirile comitetului de conducere sau adunările generale sunt subordonate viziunii şi strategiei păstorului. Acestui model îi lipseşte participarea întregului Popor al lui Dumnezeu la căutarea voii Lui în aspectele care privesc întreaga eclesie. Modelul biblic „s-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă” este înlocuit cu „s-a părut nimerit Duhului Sfânt şi mie”.

Nu trebuie trecut cu vederea nici modelul liderului care falimentează instituţia pe care o conduce. În lumea corporaţiilor este cunoscut faptul că neglijenţa, incompetenţa, interesele conflictuale etc. duc la falimentul unei instituţii. În eclesiologie, modelul acesta s-a dezvoltat insidios în timp prin faptul că pastorul nu mai este în mijlocul turmei pentru păstorirea ei, după Scripturi, ci este fie deasupra sau în afara ei. În unele cazuri, păstorul este doar un vizitator ocazional (Cina Domnului, cununii, înmormântări etc.) al Bisericii pe care o păstoreşte. Modelul biblic al Bunului Păstor, Cel care Îşi dă viaţa pentru oi, este înlocuit cu cel al liderului contemporan care îşi dă oile pentru viaţa lui. În alte situaţii, păstorul este implicat în fundaţii sau organizaţii para-bisericeşti care îl solicită până la punctul la care proiectele fundaţiei sunt mai importante decât păstorirea turmei. Aceste tendinţe se pot corecta în măsura în care teologia şi practicile noastre se reîntorc la echilibrul biblic dintre istorie şi escaton în viaţa eclesiei.

O altă formă a istoricizării se regăseşte în preluarea modelului de spectacol din societatea contemporană. Predicatorul glumeţ, „băşcălios” care face poporul să râdă după modelul comicilor sau măscăricilor de pe scene sau ecrane este tot mai atrăgator pentru păstorii tineri. Asa s-a ajuns ca apostolul Ioan să fie Ioanea, Pavel să fie Pavelea, Dumitru Cornilescu să fie Mitru ş.a.m.d. Comentariile comice se extind şi la imnele clasice din istoria închinării Bisericii, precum şi la ţinuta decentă a credincioşilor care mai păstrează amintirea „ruşinii şi sfielii” şi în acest domeniu. Nu este mai puţin vizibilă nici tendinţa de a imita trupele de la MTV în programele de închinare ale Bisericii, la întâlnirile tineretului, la festivaluri de tot felul, în tabere sau nunţi. Monte Wilson afirmă că, sub influenţa lumii, închinarea nu mai este centrată în Dumnezeu, ci închinătorii sunt atât de preocupaţi să-şi satisfacă sentimentele şi gusturile lor, încât ei devin obiectul propriei lor închinări.[5]

Spectacolul devine elementul dominant al vieţii comunitare a Poporului lui Dumnezeu. Evanghelizările, botezurile, deschiderile de biserici sau alte evenimente se anunţă cu publicitatea formaţiilor care vor cânta. Se pare că am uitat regula de bază în dinamica grupurilor: lucrurile cu care atragi oamenii vor trebui să devină lucrurile cu care îi păstrezi. Altfel spus, oamenii atraşi cu circ  vor putea fi păstraţi numai cu circ. Dar dacă circul atrage oameni pentru o vreme, se poate constata că mireasma veacului viitor este tot mai palidă în asemenea întâlniri. Asemenea biserici seamănă tot mai mult cu pământul şi tot mai puţin cu cerul: se contopesc cu istoria, în loc să fie o prezenţă a veacului viitor în veacul acesta.

Falsa escatologizare, aduce o altă provocare bisericii contemporane. Curentul „charismatic-renewal” a lansat pe piaţă modelul „praise & worship.” Teologia pe care o promovează acest curent este o formă de escatologie realizată. Ignorând faptul că Biserica trăieşte simultan în veacul acesta şi în cel viitor, sau în spaţiul dintre „deja” dar „nu încă”, mişcarea carismatică se comportă de parcă am fi ajuns definitiv în deplinătatea veacului viitor. Este adevărat că Domnul Isus a biruit păcatul, moartea şi iadul şi că este la dreapta Tatălui în glorie, dar Biserica nu a juns încă la destinaţie. Răscumpărarea şi sfinţirea sunt realităţi pe care Biserica le experimentează acum prin lucrarea Domnului Isus şi a Duhului Sfânt, dar glorificarera Bisericii va avea loc la venirea Domnului. Închinarea de tip carismatic sugerează că cei credincioşi au ajuns deja la destinaţie şi că acum stau în plinătatea prezenţei lui Hristos cel încoronat şi îi aduc laude. Dincolo, de aspectele muzicale ale cântărilor respective, pe care nu le abordez acum, se proclamă o escatologie realizată: „We are marching upon the land, mountains bow down, the sea roars”. Problema teologică creată de o asemenea perspectivă este anularea tensiunii dintre „deja” şi „nu încă” sau dintre arvuna Duhului şi plinătatea Împărăţiei. Această teologie a escatologiei realizate creează un triumfalism fals şi primejdios pentru că oamenii cred că au ajuns la destinaţie, când de fapt nu au ajuns, ci sunt încă pe drum. Prin urmare, sub influenţa acestei false escatologii, fie că îşi acreditează viaţa imperfectă de acum ca şi când ar fi desăvârşită, fie că sunt nepregătiţi pentru luptele şi ispitele pe care creştinul le are în călătoria lui spre veşnicie. Istoricizarea şi falsa escatologizare au influenţă şi asupra modului în care este percepută sfinţenia Bisericii şi disciplina eclesială. Nu este întâmplător faptul că şi bisericile instituţionalizate şi cele fals escatologizate au abandonat disciplina eclesială ca modalitate de a afirma noua identitate a Poporului lui Dumnezeu.

Este important să ne reamintim că doar Capul Bisericii a ajuns în glorie, mădularele sunt încă pe cale şi au nevoie deopotrivă de încurajare, de sfinţire, de perseverenţă, dar şi de sărbători care sunt ca o arvuna a marii sărbători în glorie. Cântările de genul „praise & worship” sunt sărace în conţinut în domeniile pocăinţei, al zdrobirii, al mărturisirii falimentelor, al încurajării şi dependenţei de Domnul şi de Duhul pe calea îngustă. Cântăreţii carismatici se comportă de parcă au devenit înlocuitorii îngerilor din Apocalipsa.

Un alt aspect care trebuie sesizat este faptul că aceşti cântăreţi se erijează în echipă sau trupă de laudă şi închinare. În felul acesta lauda şi închinarea sunt confiscate de un grup restrâns şi pentru o activitate susţinută predominant de ei. În această situaţie apare riscul de a se pierde ideea că întreaga Biserică este Poporul lui Dumnezeu care aduce laude şi închinare prin tot ceea ce face fiecare în parte şi toţi laolaltă. În faţa acestor pericole trebuie subliniat că lauda şi închinarea nu pot fi prerogativa unui grup select. Chiar dacă, pentru o vreme, asemenea curente înregistrează creşteri numerice, trebuie ştiut că nu orice creştere este sănătoasă şi durează în timp. Dacă teologia şi metodele folosite nu sunt biblice, roadele nu vor rămâne în vremea cernerii prin foc.


[1] Edward Farley, “A Missing Presence”, The Christian Century, 115 no.9, (March 18-25, 1998), p. 276.

[2] Monte E. Wilson, “Church-O-Rama or Corporate Worship”, în John A. Armstrong, The Compromised Church, Crossway Books, Wheaton, 1998, p. 67.

[3] Donald G. Bloesch, The Church, p. 236.

[4] Donald G. Bloesch, The Church, pp. 246-247.

[5] Monte E. Wilson, “Church-O-Rama”, p. 67.

Anunțuri

Comentariile sunt închise.