Creşterea Bisericii 2 – Definiţia şi natura Bisericii

În locul unei definiţii clasice cu gen proxim şi diferenţe specifice, în această lucrare propunem o definiţie de lucru a Bisericii. Astfel, Biserica este definită ca fiind simultan un organism divino-uman şi o comunitate istorico-escatologică.

 

2.1             Trupul lui Hristos: Biserica este simultan un organism divino-uman

 

Apostolul Pavel foloseşte metafora trupului atunci când vorbeste despre Biserică în termeni divino-umani: Biserica este Trupul lui Hristos (soma Christou). Dimensiunea divină a Bisericii este dată de Hristos care este Capul Trupului şi Duhul Sfant care este Viaţa Trupului, adică a Bisericii. Din această cauză, apostolul Pavel le-a scris credincioşilor din Colose: „El este Capul Trupului, al Bisericii. El este începutul, cel întâi născut dintre cei morti, pentru ca în toate lucrurile să aibe întâietatea“ (Col. 1:18; vezi Ef. 4:15). Din perspectivă ontologică, Trupul nu este constituit prin voinţa liberă a oamenilor, ci prin lucrarea simultană a Fiului şi a Duhului. Domnul Isus a afirmat: „pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile locuinţei morţilor nu o vor birui” (Mat. 16:18). De asemenea, apostolul Pavel afirmă: „Căci după cum trupul este unul şi are mai multe mădulare, şi după cum toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, – tot aşa este şi Hristos. Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup…” (1 Cor. 12:12-13). Aşa după cum reiese din aceste texte, Biserica are şi o dimensiune umană. Această dimensiune este dată de oamenii care au fost mântuiţi şi care sunt botezaţi de Duhul Sfânt şi făcuţi mădulare ale Trupului. „Voi sunteţi Trupul lui Hristos şi fiecare, în parte, mădularele Lui” (1 Cor. 12:27).

Este important să observăm că metafora trupului exemplifică relaţia dintre Cap, adică Hristos, şi Trup, adică cei credincioşi, într-un context evident eclesial sau comunitar. Această metaforă nu lasă loc ideii că mădularele trupului (credincioşii) ar putea trăi în izolare, rupte de Trup. Sursa a tot ce este Trupul şi a fiecărui mădular în parte este Hristos, Capul Trupului şi Duhul dătător de viaţă[1]. Prin urmare, slava şi puterea Bisericii rezidă în Hristos, Capul Trupului şi în Duhul. În dimensiunea ei divină, Biserica este desăvârşită şi infailibilă. Slăbiciunea şi efemeritatea Bisericii sunt date de Trup prin mădularele lui omeneşti. În această dimensiune, Biserica este supusă greşelilor şi limitărilor specifice  naturii umane. În ciuda acestui fapt, există totuşi o relaţie strânsă între Trup şi Cap. Capul nu fiinţeaza fără Trup şi Trupul nu fiinţează fără Cap. În Biserică, dimensiunea divină şi cea umană fiinţează simultan.

Totuşi trebuie să subliniem că Trupul şi Capul nu au aceleaşi atributii. Capul este divin, infailibil şi atotputernic, în timp ce mădularele Trupului sunt omeneşti, supuse greşelii şi slăbiciunilor. Cu toate acestea, Dumnezeu Tatăl a hotărât ca Biserica să existe în unirea dinamică dintre Cap, Isus Hristos şi Trup, credincioşii, atât fiecare în parte, cât şi toţi laolaltă.

Trebuie remarcat faptul că unii teologi înclină să creadă că, de vreme ce Biserica este Trupul lui Hristos, tot ceea ce este adevărat referitor la Cap este adevărat în egală masură şi referitor la mădularele Trupului – cel puţin din punctul de vedere al structurilor sale instituţionale. O asemenea eclesiologie nu face distincţie între cele trei sensuri ale sintagmei Trupul lui Hristos: biologic (trupul lui Isus din Nazaret), euharistic (pâinea şi vinul de la Cina Domnului) şi eclesial (credincioşii în comuniunea Bisericii). Datorită confuziei teologice între sensurile sintagmei Trupul lui Hristos a apărut riscul dezvoltării unei eclesiologii instituţionale triumfaliste, care are consecinţe nefaste asupra practicii bisericeşti.[2] Subliniind acest aspect, Subilia afirmă că „marele adevăr al Scripturii „în Hristos, prin Hristos şi pentru Hristos” a fost înlocuit de sloganul „în Biserică, prin Biserică şi pentru Biserică.”[3] Cu alte cuvinte, într-o astfel de eclesiologie este uşor să ne închipuim că Biserica este desăvârşită şi  infailibilă, şi prin urmare nu mai are nevoie de reevaluare şi corectare constantă. Acest mod de a gândi răspândeşte moarte spirituală.

Analogia noutestamentara a trupului face distincţie clară între Persoana  lui Isus Hristos şi Trupul Lui eclesial. Scriptura afirmă despre Hristos că este Mântuitorul Trupului (Ef.5:23). Trupul îşi primeşte hrana şi unitatea de la Cap, adică de la Hristos (Col. 2:19). În plus, Trupul trebuie să crească şi să ajungă la desăvârşire în asemănarea lui Hristos, Capul (Ef.4:15).

Exista însă un punct de vedere opus care susţine că Biserica este doar o organizaţie umană voluntară cu scopuri religioase la nivelul relaţiilor pe orizontală, la fel cu teoria lui Schleiermacher, despre care am vorbit mai înainte. Această perspectivă promovează individualismul radical, atât în mântuire, cât şi în continuarea vieţii de credinţă. Prin urmare, nu se mai acceptă faptul că Biserica nu este o parte esenţiala a vieţii creştine: omul poate fi mântuit şi fără să fie integrat în Biserică. Dacă Biserica nu este altceva decât o asociaţie voluntară, atunci integrarea într-o comunitate eclesială este o problemă de alegere la nivel uman.[4] Această tendinţă este dusă la extremă de către mişcările para-bisericeşti care promovează o misiologie ancorată mai degrabă în organizaţii şi fundaţii decât în Biserică.

Cu toate acestea, Scripura afirmă că apartenenţa la o Biserică locală nu este o chestiune opţională deoarece metafora Trupului conferă Bisericii atât o dimensiune orizontală, cât şi una verticală. Atât fiecare în parte, cat şi toţi laolaltă, cei credincioşi sunt „mădulare ale lui Hristos” (1Cor. 6:15). Biserica este legată în primul rând de Hristos: „El I-a pus totul sub picioare şi L-a dat căpetenie peste toate lucrurile Bisericii, care este Trupul Lui, plinătatea Celui ce plineşte totul în toţi” (Ef. 1:22-23). Mai mult, Biserica este mijlocul şi instrumentul prin care Hristos lucrează în lume: „pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu” (Ef. 3:10). În această unitate divino-umană mădularele slujesc pe Hristos care este Capul, iar Împărăţia lui Dumnezeu merge înainte.

Concepţia conform căreia Biserica este simultan un organism divino-uman oferă o perspectivă clară asupra întregii slujiri eclesiale şi îi conferă acesteia o motivaţie teologică biblică. Închinarea, părtăşia, diaconia, creşterea şi mărturia nu sunt lucrări anexate Bisericii, ci sunt însuşi modul ei de a fi, de a fiinţa. Dacă aşa stau lucrurile, atunci, prezenţa şi scopul Bisericii în lume trebuie înţelese în context divino-uman. Această perspectivă duce la o viaţă hristo-centrică, atât la nivel personal, cât şi comunitar. Slujitorii Bisericii nu sunt şi nu pot fi mădulare izolate ale Trupului, dimpotrivă, în părtaşia cu Hristos fiecare mădular este legat de celelalte. În acest sens, viaţa personală de credinţă este o umblare divino-umană, iar adunarea celor credincioşi este o adunare divino-umană. Biserica este astfel o comunitate total deosebită de orice alt fel de adunare sau colectivitate umană. Ea nu este o adunare voluntară a unui grup de credinciosi, ci este o comunitate care are deopotrivă şi dimensiunea verticală şi cea orizontală. Relaţia cu Hristos şi Duhul Sfânt conferă Bisericii dimensiunea verticală, în timp ce relaţia dintre oamenii credincioşi precum şi dintre aceştia şi lume conferă Bisericii dimensiunea orizontală. Acest lucru devine şi mai clar când abordăm modul de viaţă al acestei comunităţi eclesiale.

 

2.2 Poporul lui Dumnezeu: Biserica este simultan o comunitate istorico-escatologică

 

O altă analogie pe care apostolul Pavel o foloseşte pentru a explica taina Bisericii – pentru că este o taină divino-umană – îşi are originea în învăţătura Vechiului Testament despre Poporul lui Dumnezeu. Schnackenburg susţine că, în gândirea ebraică, poporul lui Dumnezeu alcătuia un întreg, adică o entitate comunitară, în măsura în care fiecare individ se implică într-o manieră profundă în viaţa şi viitorul întregii comunităţi.[5] Individualismul extrem, întâlnit mai ales în societatea occidentală, iese din discuţie pentru că nu este conform Scripturii. La fel ca predecesorii lor din Vechiul Testament, noul Popor al lui Dumnezeu – comunitatea celor mântuiţi în Hristos prin Duhul Sfânt – trebuie să aibă o personalitate comunitară. Credincioşii sunt una în Hristos, aşa cum scrie apostolul Pavel: „dacă suferă un mădular, toate mădularele suferă împreună cu cu el; dacă este preţuit un mădular, toate mădularele se bucură împreună cu el” (1 Cor. 12:26). La temelia existenţei acestui popor nou, unit, al lui Dumnezeu stă realitatea lui Hristos cel înviat, care „S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune” (Tit 2:14).

Totuşi, unitatea dintre credincios şi Hristos, pe de o parte, şi dintre credincios şi ceilalţi credincioşi, pe de altă parte, nu trebuie spiritualizată într-o direcţie platonică, lipsită de realism. Această nouă realitate este o comunitate istorică, alcătuită din oameni, care au trupuri vii şi care trăiesc pe pământ, în spaţiu şi timp. Pe de altă parte, cu toate că trăieşte în istorie, Poporul lui Dumnezeu se deosebeşte radical de alte comunităţi sau grupuri. Poporul lui Dumnezeu este alcătuit din oameni care sunt, în acelaşi timp, cetăţeni ai ţărilor lor de baştină, dar şi cetăţeni ai cerului. Cu alte cuvinte, trebuie subliniat că, deşi, ca Trup unitar al lui Hristos, Biserica trăieşte în lume, ea nu este din această lume, ci este o comunitate escatologică având privirea aţintită asupra parousiei, asupra revenirii lui Hristos. Biserica este simultan o parte a vremii de acum, dar şi o parte a vremii care va să vină. În prezent Biserica aparţine atât istoriei, cât şi escatonului.[6]

Coexistenţa dintre istorie şi escatologie în viaţa Bisericii scoate în evidenţă natura simultană a mandatului ei istoric şi escatologic. Mandatul istoric este „mergeţi în toată lumea” (Marcu 16:15), iar mandatul escatologic este „veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu” (Mat. 25:24). Deşi viaţa Bisericii are mai multe faţete şi presupune un studiu amănunţit, putem afirma că, în general, dinamica Bisericii este determinată de relaţia dintre „Mergeţi” şi „Veniţi”, dintre misiune şi închinare. Din perspectivă istorică, unii teologi au supraevaluat misiunea în detrimentul închinării, în timp ce alţii au subliniat importanţa închinării în detrimentul misiunii. Cu alte cuvinte, unii „Vin”, dar nu merg, iar alţii „Merg”, dar nu mai vin. În ultimele decenii organizaţiile parabisericeşti au avut tendinţa de a supralicita misiunea în detrimentul participării la închinare cu biserica locală, în timp ce multe biserici locale au accentuat doar credincioşia faţă de participarea la slujbele religioase în detrimentul misiunii. O Biserică echilibrată din punct de vedere biblic va susţine în egală masură, atât închinarea, cât şi misiunea: „mergeţi” şi „veniţi” vor coexista în echilibru.

În cadrul aceleiaşi discuţii, trebuie spus că unii teologi au neglijat natura escatologică a Bisericii şi, sub presiunea istoriei, a culturii şi a diverselor ideologii, promovează o implicare a Bisericii în lume (evanghelizare, misiune, diaconie), care seamănă cu orice alt demers omenesc; rezultatul acestei abordări evidenţiază faptul că Biserica nu este cu nimic diferită de lumea pe care vrea să o transforme. În acest caz, ironia este că deşi ştim cu toţii că lumea nu se poate mântui prin metodele ei, ne lăsăm foarte uşor fascinaţi de metodele folosite de lume.

Apostolul Pavel ne avertizeaza că: „Măcar că trăim în firea pământească, totuşi nu ne luptăm călăuziţi de firea pământească, căci armele cu care ne luptăm noi nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile” (2 Cor. 10:3-4).

Pe de altă parte, alţii au transformat Biserica într-un ghetto escatologic. Biserica „ghetoizată” nu mai este relevantă pentru societatea în care trăieşte. Biserica astfel înţeleasă devine o relicvă a istoriei, care seamănă mai degrabă cu un muzeu religios decât cu Poporul lui Dumnezeu care atunci când „strabat[e] Valea Plangerii o prefac[e] într-un loc plin de izvoare” (Ps.84:6). Principala preocupare a unei astfel de Biserici este să îşi păstreze structura şi tradiţia, nu să câştige lumea pentru Isus Hristos.[7] Unor astfel de oameni, apostolul Pavel le spune: „ Măcar că sunt slobod faţă de toţi, m-am făcut robul tuturor ca să câştig pe cei mai mulţi… M-am făcut totul tuturor ca oricum, să mântuiesc pe unii dintre ei. Fac totul pentru Evanghelie ca să am şi eu parte de ea” (1 Cor.9:19-23).

În învăţătura apostolului Pavel se poate observa un remarcabil echilibru între dimensiunea istorică şi cea escatologică a Bisericii. Echilibrul dintre dimensiunea divino-umană, pe de o parte, şi dimensiunea istorico-escatologică, pe de altă parte, oferă un cadru teologic echilibrat pentru a aborda criza contemporană a Bisericii.


[1] David L. Smith, All God’s People: A Theology of the Church, Bridge Point, Wheaton, 1966, pp. 262-263.

[2] Kevin Giles, What on Earth is the Church: An Exploration în New Testament Theology, IVP, Downers Grove, Ill., 1995, pp. 9-10.

[3] V. Subilia, The Problem of Catholicism, SCM Press, London, 1964, p. 121.

[4] Kevin Giles, What on Earth, pp. 13-22.

[5] R. Schnackenburg, The Church în the New Testament, Seabury, New York, 1965, p. 149.

[6] David, L. Smith, All God’s People, pp. 325-326.

[7] Donald G. Bloesch, The Church: Sacraments, Worship, Ministry, Mission, IVP, Downers Grove, Ill., 2002, p. 130. 

Anunțuri

Comentariile sunt închise.