”Teleportarea” în Duhul ca fundament teologic pentru ”tele-Cină”

Unul dintre argumentele biblice/teologice invocate ca suport pentru celebrarea Cinei Domnului online este afirmația apostolului Pavel cu privire la prezența cu duhul atunci când nu este prezent cu trupul. Apostolul face de două ori această afirmație:

Cât despre mine, măcar că n-am fost la voi cu trupul, dar fiind de față cu duhul, am judecat, ca și când aș fi fost de față, pe cel ce a făcut o astfel de faptă. În Numele Domnului Isus, voi și duhul meu, fiind adunați la olaltă, prin puterea Domnului nostru Isus, am hotărât ca un astfel de om să fie dat pe mâna Satanei, pentru nimicirea cărnii, ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului Isus” (1 Cor. 5:3-5).

Citește în continuare

Cina Domnului, celebrarea întregii Biserici sau eveniment privat?

Cina Domnului,

celebrarea întregii Biserici sau eveniment privat?

Introducere

După decretarea stării de urgență și suspendarea întrunirilor religioase, a apărut necesitatea identificării modalităților adecvate pentru viața spirituală și activitatea pastorală în bisericile baptiste. Un loc aparte în aceste căutări îl ocupă timpul potrivit, locul potrivit și modalitatea biblică de celebrare a Cinei Domnului. Mai precis, există două posibilități de analizat:

  • Bisericile să aștepte până când Dumnezeu va deschide ușa ca Cina Domnului să fie celebrată de către toți credincioșii prezenți;

  • Biserica să celebreze Cina Domnului pe internet – tele-Cină/Cina on-line, sau fiecare familie separat acasă – Cina privată/familială.

În data de 3 aprilie am prezentat înaintea Comitetului Executiv al Uniunii Bisericilor Baptiste din România argumentele biblice/teologice împotriva transformării Cinei Domnului în tele-Cină. În acest material aș dori să prezint argumentele biblice/teologice împotriva transformării Cinei Domnului în Cină privată – fiecare familie separat.

Unul dintre susținătorii acestui model este Beniamin Fărăgău1, care în data de 3 aprilie 2020 a postat un mesaj pe pagina de Facebook a Bisericii Baptiste Iris din Cluj Napoca, mesaj care oferă câteva argumente teologice în favoarea celebrării Cinei Domnului în familie. Poziția teologică a lui Beniamin Fărăgău se sprijină însă pe patru erori: una hermeneutică și trei de natură teologică.

Aceste erori au fost observate imediat, printre alții, de Corin Mihăilă2 și Dorin Hnatiuc,3 care au atras atenția asupra acestor erori pe un grup de discuții al unor pastori baptiști. Pentru că este vorba despre învățături și practici diferite de învățătura și practica bisericilor creștine baptiste din Romania cu privire la Cina Domnului, voi proceda la o analiză teologică mai amplă a argumentelor lui Beniamin Fărăgău, pornind de la observațiile celor doi colegi menționați.

Cum se interpretează Scriptura? Eroarea hermeneutică

În orice sistem teologic echilibrat doctrina trebuie sa stea la temelia practicii și nicidecum practica să devină izvor de doctrină. Pentru credincioșii baptiști, izvorul doctrinei este Sfânta Scriptură. Deosebirile apar atunci când este vorba de hermeneutică, adică de interpretarea Scripturilor, și de aceea este important să stabilim de la bun început regulile hermeneutice fundamentale care stau la baza unei înțelegeri corecte a textului Scripturii. Vorbind despre revelația progresivă a Scripturilor, McQuillkin afirmă că interpretarea corectă acordă prioritate descoperirilor mai noi față de cele mai vechi și în virtutea acestui raport una dintre primele reguli de baza ale hermeneuticii biblice este că Vechiul Testament se interpretează în lumina Noului Testament, și nu invers.4 În acest sens, Dorin Hnatiuc notează:

Greșeala lui Beniamin Fărăgău, și de data asta ca și în alte studii, este una hermeneutică. Nu Noul Testament se interpretează în lumina/umbra Vechiului Testament, ci Vechiul Testament în lumina Noului Testament. Lumina adusă asupra umbrei, nu umbra asupra luminii” (Hnatiuc).

Așa cum subliniază Klyne Snodgrass, argumentul pe care se fundamentează această regulă este faptul că în Isus Hristos avem revelația deplină a lui Dumnezeu.5 Vorbind despre Vechiul Testament, în Coloseni 2:16-17 apostolul Pavel afirmă că acolo avem umbra lucrurilor viitoare și nu adevărata înfățișare. Acest adevăr este subliniat și în Evrei 8:5, 9:9-12; 10:1. Prin urmare, calea corectă din punct de vedere hermeneutic este să pornim de la „adevărata înfățișare a lucrurilor” către ”umbră”, și nu invers.

În istoria bisericii, acest principiu hermeneutic a fost clar enunțat încă din vremea lui Augustin, în Comentariul la Predica de pe munte: „Noul Testament este ascuns în Vechiul, iar Vechiul Testament este descoperit în Noul.”6 În acest sens, Tom Hicks notează:

Augustin s-a referit la faptul că Vechiul Testament conține imagini și tipologii acoperite de umbră și care sunt descoperite clar in Noul Testament. Cu alte cuvinte, Noul Testament explică Vechiul Testament. Și Reformatorii Protestați și Puritanii s-au uitat la Noul Testament ca fiind cel care guvernează interpretarea Vechiului Testament.”7

În baza acestui principiu, Matt Slick afirmă că interpretarea Noului Testament în lumina Vechiului Testament este eronată.

Trebuie să înțelegem că revelația finală a lui Dumnezeu – Noul Testament – este cel care aduce lumină peste înțelesul Vechiului Testament… Această abordare este foarte importanta datorită faptului ca apar multe doctrine false atunci când Noul Testament este subordonat interpretării Vechiului Testament ”8

Ori, așa cum se poate observa, tocmai această eroare hermeneutică stă la baza demersului explicativ al lui Beniamin Fărăgău cu privire la Cina Domnului:

Să ne aducem aminte însă că Domnul Isus a instituit Cina Domnului în contextul Cinei Pascale. Asta înseamnă că El a luat implicit principiile care guvernau sărbătorile iudaice, chiar dacă Cina Domnului se încărca cu un conținut nou9, pentru că prin moartea și învierea Sa, El a împlinit prefigurările acestor sărbători” (Fărăgău).

Mai precis, dânsul susține că pentru a înțelege corect Cina Domnului – adică sărbătoarea Noului Legământ (Testament) – trebuie să apelăm la principiile care guvernează Cina Pascală, adică sărbătoarea Vechiului Legământ (Testament). Astfel, în loc ca „lumina” Cinei Domnului să explice „umbra” sau „prefigurările sărbătorilor iudaice”, Beniamin Fărăgău apelează la „prefigurări” pentru înțelege „înfățișarea adevărată.” Trebuie subliniat, așa cum vom vedea, că întreaga argumentație cu privire la Cina privată se construiește cu ajutorul unei hermeneutici greșite.

Continuitatea și/sau discontinuitatea dintre Vechiul Testament și Noul Testament.

Prima eroare teologică se observă în afirmația că diferența între Cina Pascală și Cina Domnului ar fi dată doar de „un conținut nou”, care trebuie înțeles în tiparul iudaic al Vechiului Testament. Interpretarea unui eveniment din Noul Testament după tiparului Vechiului Testament ridică o problemă mult mai complexă. În lucrarea, The Study of Theology. From Biblical Interpretation to Contemporary Formulation, Richard A. Muller atrage atenția asupra faptului că modul în noua comunitate a credinței Noului Testament a preluat, a reinterpretat, atribuind a nouă semnificație, și a aplicat tradiția specifică poporului Israel stabilește cadrul înțelegerii continuității și discontinuității dintre cele două testamente.10 Corin Mihăilă a sesizat acest aspect și notează:

Cina Domnului este un moment deosebit în viața credinciosului și a Bisericii și de aceea suntem obligați să reflectăm asupra practicii ei în condițiile vremurilor în care trăim. Ceea ce propun în următoarele paragrafe este să reflectăm asupra practicării Cinei privind la teologia biblică și în special la ceea ce se numește continuitatea și/sau discontinuitatea dintre Vechiul Testament și Noul Testament în lumina lui Cristos” (Mihăilă).

Simpla decupare a unui eveniment din Vechiul Testament, Cina Pascală, pentru a afirma corespondența sa cu un alt eveniment din Noul Testament, Cina Domnului, după o hermeneutică de tip copy/paste, nu ține cont de relația complexă dintre cele două testamente, așa cum afirmă iarăși Corin Mihăilă:

Când vorbim despre Cina Domnului în relația cu masa pascală din Vechiul Testament, trebuie să procedăm așa cum se procedează cu orice practică din Vechiul Testament, și anume, trebuie să ținem cont de continuitatea și/sau discontinuitatea dintre Vechiul Testament și Noul Testament în lumina evenimentului Cristos. Trebuie să ne punem întrebările următoare: care sunt acele aspecte care se transferă din Vechiul Testament în Noul Testament; care sunt acele aspecte care nu se transferă din Vechiul Testament în Noul Testament; și care sunt acele aspecte care suferă transformare trecând din Vechiul Testament în Noul Testament. Reflectăm asupra practicării Cinei privind la teologia biblică și în special la ceea ce se numește continuitatea și/sau discontinuitatea dintre Vechiul Testament și Noul Testament.” (Mihăilă)

În acest sens, John Piper susține că, dincolo de continuitatea planului lui Dumnezeu cu omul și cu întreaga creație, sunt alte aspecte esențiale care schimbă modul în care credincioșii Noului Testament se raportează la legile Vechiului Testament. Astfel:

  • Prin moartea Lui pentru păcatele noastre, Hristos a pus capăt întregului sistem al jertfelor din Vechiul Testament (Evrei 7:25-27);

  • A format un nou popor al lui Dumnezeu alcătuit nu doar din evrei, ci din toate popoarele, fără deosebire (Matei 28:19, Apocalipsa 7:9);

  • A reafirmat planul lui Dumnezeu de la creație descoperit cu mult înainte de Legea Vechiului Testament (Marcu 10:5);

  • Prin moartea, învierea și înălțarea Domnului Isus, urmată de coborârea Duhului Sfânt a deschis o ușă nouă pentru relația omului cu Dumnezeu (Romani 7:4-6).11

De asemenea, Cliff Leitch, afirmă că:

Legea lui Moise a reglementat aproape fiecare aspect al vieții în perioada Vechiului Testament. Dar odată cu venirea lui Hristos, Dumnezeu a stabilit un nou legământ al credinței și dragostei cu oamenii. Creștinilor nu li se mai cere să îndeplinească regulile Vechiului Testament cu privire la pedeapsa pentru crime, războaie, sclavie, dietă, circumcizie, jertfe, sărbători, ținerea Sabatului, ritualuri de purificare, etc. Și totuși, învățăturile etice și morale ale lui Isus și ale apostolilor Săi cer standarde mult mai înalte decât cele din Vechiul Testament.”12

Așa cum se poate observa, în virtutea presupoziției că Vechiul Testament explică Noul Testament, Beniamin Fărăgău nu ia în considerare aspectele de continuitate/discontinuitate dintre cele două testamente și supralicitează continuitatea între Cina Pascală și Cina Domnului.

Cina Domnului și Cina Pascală se sărbătoresc după aceleași principii?

A doua eroare teologică decurge în mod firesc din prima, adică din presupoziția că între Cina Pascală și Cina Domnului este continuitate. McQuillkin afirmă că atat doctrina cât și celebrarea Cinei Domnului nu pot fi înrădăcinate în nimic altceva decât „cuvântul autoritar al lui Hristos.”13 Acest aspect este subliniat și de Corin Mihăilă:

Fără să pretind că am făcut un studiu aprofundat din această perspectivă, cel puțin putem spune inițial că în mare parte nu se păstrează mai nimic neschimbat la trecerea de la masa pascală la Cina Domnului. Iată câteva din lucrurile care nu se transferă sau se transferă transformate:

Nu mai luăm pâine nedospită și ierburi amare, pentru că nu mai au același mesaj simbolic pentru noi; acum luăm pâine și vin, care simbolizează trupul și sângele lui Cristos;

Nu mai sărbătorim ieșirea din Egipt, ci salvarea noastră prin moartea lui Cristos, Mielul fără cusur, prin a cărui sânge vărsat suntem feriți de mânia viitoare și nu de moartea fizică adusă de îngerul morții;

Desigur că există asemănări între practica Vechiului Testament și a Noului Testament și de aceea Cristos a putut construi Cina pe masa pascală (ex., ambele vorbesc despre un miel sacrificat prin al cărui sânge omul a fost salvat de moarte, Cristos fiind Mielul suprem și desăvârșit, care ne salvează de la moartea finală printr-o jertfă adusă o dată pentru totdeauna; Cristos este împlinirea mesei pascale), dar cu toate asemănările, discontinuitatea și transformările pe care le aduce Cina Domnului la masa pascală ne ajută să înțelegem că masa pascală nu mai este un ghid pentru noi în ce privește practicarea Cinei Domnului. Ghidul este practica Noului Testament. Cristos a împlinit masa pascală și astfel a lăsat-o în urmă; de acum sărbătorim Cina Domnului așezată pe ce a făcut Cristos și nu pe ceea ce s-a întâmplat în Vechiul Testament.” (Mihăilă)

Mai departe, Dorin Hnatiuc menționează două aspecte teologice în legătură cu deosebirile dintre Cina Pascală și Cina Domnului.

Primul:

„Masa Pascală îi păzea pe cei din poporul Israel de îngerul morții. Cina Domnului de ce anume ne păzește? De covid19? De ce așa grabă să o luăm în luna aceasta?” (Hnatiuc)

Al doilea:

Domnul Isus nu a făcut nici o legătură explicită între paștele evreiesc și Cina Domnului. Chiar a instituit ceva cu totul nou, pentru Legământul cel nou! Nu Cina Domnului este ”Paștele nostru”, ci Cristos” (1 Cor. 5.7-8), așa cum menționează apostolul Pavel: Măturați aluatul cel vechi, ca să fie o plămădeală noua, cum și sunteți, fără aluat; căci Hristos, Paștele nostru, a fost jertfit. Să prăznuim dar praznicul nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de răutate și viclenie, ci cu azimele curăției și adevărului” (1 Corinteni 5:7-8).(Hnatiuc)

În concluzie, observăm că Cina Domnului a schimbat nu doar înțelegerea Cinei Pascale din perspectiva mesianică, ci a proclamat sfârșitul ei și înlocuirea cu Cina Domnului, sau Cina Noului Legământ, iar aceasta se celebrează după doctrina și practica Noului Testament și nu după doctrina și practica Cinei Pascale din Vechiul Testament.


Devine familia biologică a celor credincioși Biserică în baza preoției universale?

A treia eroare teologică a lui Beniamin Fărăgău este în domeniul eclesiologiei și are două aspecte:

  1. Familia biologică a celor credincioși devine Biserică;

Dacă toate sărbătorile iudaice – de la Sabat la Jubileu – erau ale Domnului, Cel sărbătorit trebuia să fie Domnul Însuși. Apoi, sărbătorile erau și trebuiau să fie celebrate comunitar. Dacă primul principiu poate fi respectat în contextul în care ne aflăm, pentru a ne putea apropia de Masa Domnului trebuie să clarificăm cel de-al doilea principiu, legat de aspectul comunitar.” (Fărăgău)

și

În una din primele postări, plecând de la actul Creației, am afirmat că trebuie să definim Casa Domnului pe trei planuri: individul, familia și comunitatea. Acest ultim aspect ne este interzis astăzi. Da, nu putem să ne adunăm în locașurile de rugăciune, dar știm că acolo unde doi sau trei sunt adunați în Numele Domnului Isus, este prezent și El în mijlocul lor. Familia creștină ar putea fi deci locul în care cele două principii desprinse din sărbătorile Vechiului Testament să poată fi împlinite.” (Fărăgău)

Pentru a justifica transferul Cinei Domnului în familie, Beniamin Fărăgău apelează la aceeași hermeneutică eronată și redefinește comunitatea eclesială a Noului Testament în termenii familiei biologice de la Cina Pascală, apelând la sintagma Casa Domnului.

Este adevărat că sintagma Casa Domnului are o încărcătură polisemantică și apare în mai multe locuri în Scriptură cu referire la: locul în care o singură persoană se întâlnește cu Dumnezeu, (Iacov la Betel, Geneza 28:17), Cortul Întâlnirii sau Templul din Ierusalim, trupul celui credincios (1 Corinteni 6:19) sau Biserica (metafora eclesială 1 Corinteni 3:16, Efeseni 2:19-21), dar nici în Exod 12 și nici într-un alt loc din Scriptură nu apare semnul de egalitate între familia biologică a Vechiului Testament și Biserica Noului Testament. Mai mult, nu există semn de egalitate nici măcar între Adunarea poporului Israel din Vechiul Testament și Biserica Noului Testament. De asemenea, nicăieri în Biblie nu găsim suport pentru a afirma că fiecare familie biologică din Israel, care a sărbătorit Cina Pascală, a fost considerată Casa Domnului, așa cum susține Beniamin Fărăgău.

Dar să revenim la ce ne învață Scriptura. Am afirmat că Cina Domnului a fost instituită în contextul Cinei Pascale. Oare timp de șaisprezece secole, masa de Paști nu a fost o sărbătoare a familiei? Iată ordinul de instituire Praznicului Paștelui:

Domnul a zis lui Moise și lui Aron în țara Egiptului: Vorbiți întregii adunări a lui Israel și spuneți-i: În ziua a zecea a acestei luni, fiecare om să ia un miel de fiecare familie, un miel de fiecare casă” (Exod 12:1,3, s.n.).

Masa Pascală se sărbătorea așadar, în familie. Și atunci, ca și acum, nimeni nu putea ieși din casă, pentru că îngerul morții trecea prin toată țara. Cu alte cuvinte, aspectul comunitar era redus la familie. În același context se sărbătorea și Sabatul. Mai există însă un aspect important de menționat. Toate familiile, deși izolate unele de altele, erau totuși în părtășie, pentru că în fiecare casă familiile erau adunate în jurul mielului pascal sau a mesei de Sabat. În același timp.” (Fărăgău)

Trecând peste faptul că unitatea a fost în jurul poruncii divine și nu a mielului, pentru că fiecare familie a avut mielul ei, în timp ce Biserica are un singur Miel, ne întoarcem la observația lui Corin Mihăilă:

„… între masa pascală și Cina Domnului nu există o continuitate directă în ce privește practica; chiar și aspectele concrete din spatele simbolurilor sunt diferite; iar ceea ce comunică simbolurile este ceva diferit decât ceea ce simbolurile comunicau la masa pascală. Astfel, Cina nu se ia în familie, ci în adunare.” Nu mai este sărbătorită în familia biologică, ci în familia spirituală, familia biologică devenind secundară în Noul Testament (aici se poate aduce un argument mai lung din Noul Testament care arată prioritatea familie spirituale asupra familiei biologice, fără desigur a o neglija pe cea biologică). În Noul Testament, Cina Domnului se lua în comunitatea creștină, în cadrul meselor de dragoste (i.e., agape) și nu în familie (vezi obligația creștinilor de a aștepta pe frați să ajungă înainte de a frânge pâinea). (Mihăilă)

De fapt, Însuși Domnul Isus a făcut deosebire între familia biologică și familia spirituală atunci când rudele lui au considerat că „și-a ieșit din minți” (Marcu 3:21), iar mama și frații lui au venit să-L ducă acasă.

El a răspuns: Cine este mama Mea și frații Mei? Apoi, aruncându-și privirile peste cei ce ședeau împrejurul Lui: „Iată”, a zis El, „mama Mea și frații Mei” Căci oricine face voia lui Dumnezeu, acela îmi este frate, soră și mamă” (Marcu 3:31-35).

Deosebirea dintre familia biologică și cea spirituală este afirmată din nou și atunci când Petru a întrebat ce vor primi aceia care au lăsat totul și L-au urmat pe El? Domnul îl asigură că în familia spirituală vor primi mult mai mult decât a pierdut în familia biologică. (Marcu 10:28-30).

Un alt argument care confirmă faptul că Domnul Isus nu a instituit Cina Domnului în familia biologică, după principiile Cinei Pascale, este tocmai faptul că El Însuși a instituit Cina Noului Legământ în părtășia cu ucenici – familia spirituală – nu familia biologică. Fără să țină cont de aceste deosebiri, Beniamin Fărăgău face un salt hermeneutic eronat de la Sărbătoarea Pascală a Vechiului Testament în familia biologică, la Biserica Noului Testament.

Să venim acum în Noul Testament. În Ziua Cincizecimii, „la numărul ucenicilor s-au adăugat aproape trei mii de suflete. Ei stăruiau în învățătura apostolilor, în legătură frățească, în frângerea pâinii și în rugăciuni” (Fapte 2:41-42). Cum se practicau aceste lucruri? Iată ce spune Luca: „Toți împreună erau nelipsiți de la Templu în fiecare zi” (46a). Acolo se bucurau de învățătura apostolilor. Dar textul continua: „Frângeau pâinea acasă și luau hrana cu bucurie și curăție de inimă” (46b). Frângerea pâinii era ocazia curățirii inimii și a celebrării bucuriei pe care o simțea cel iertat. Înainte ca Cina Domnului să se instituționalizeze, aceasta era celebrate în familie, unde capul familiei îndeplinea rolul de preot. Familia creștină era locul în care se manifesta legătura frățească, se frângea pâinea și se înălțau rugăciuni. Desigur, aceasta nu excludea aspectul comunitar mai larg (Fapte 20:7 și 1 Cor.11:17-34). (Fărăgău)

Invocarea textului din Fapte 2:46 ca bază biblică pentru celebrarea Cinei Domnului de către fiecare familie în parte după modelul din Exod 12 încalcă altă regulă hermeneutică, și anume, fiecare text trebuie interpretat în contextul imediat și apoi corelat cu alte texte care vorbesc despre același lucru într-un context mai îndepărtat. Ce ne spune contextul apropiat despre adunările din casă a primilor creștini?

După Înălțarea Domnului, citim in Fapte 1:15 că erau „adunați laolaltă aproape o sută douăzeci”, iar „în Ziua Cincizecimii erau toți împreună în același loc” (Fapte 2:1). După coborârea Duhului Sfânt, „toți cei ce credeau, erau împreună la un loc și aveau toate de obște (Fapte 2:44), iar puțin mai târziu după amenințările din partea Sanhedrinului citim: „După ce li s-a dat drumul, ei s-au dus la ai lor… când au auzit ei aceste lucruri, și-au ridicat toți glasul împreună….După ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul unde erau adunați” (Fapte 4:23,24, 31). Tiparul acestor adunări continua în Fapte 4:32-35, 6:2, iar în Fapte 12, după ce Petru este eliberat în mod miraculos din temniță „s-a îndreptat spre casa Mariei, mama lui Ioan, zis și Marcu, unde erau mulți adunați laolaltă și se rugau” (12:12).

Așa după cum se poate observa, contextul în care a funcționat prima Biserică a fost unul comunitar – adunați mereu laolaltă cu toate lucrurile în comun. Prin urmare, sensul textului din 2: 46 – „Toți împreună erau nelipsiți de la Templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă, și luau hrana, cu bucurie și curăție de inimă” – este unul comunitar. După rugăciunea de la Templu (3:1), ei se duceau la locurile de adunare, adică la casele spațioase ale celor credincioși, unde avea loc Cina Domnului (frângerea pâinii) în contextul meselor de dragoste specifice primilor creștini.14

Din aceste texte reiese clar faptul că modul de celebrare a Cinei Domnului al primilor creștini nu este cel din Exod 12 – adică fiecare acasă la el, ci în comuniunea Bisericii adunată în acest scop, chiar dacă pentru o vreme s-au folosit case mai spațioase, mai mari, până la apariția locurilor consacrate, în afara sinagogilor. Acest mod de celebrare se regăsește apoi si Fapte 20:7, nu ca urmare a „instituționalizării Cinei”, așa cum afirmă Beniamin Fărăgău, ci în rânduiala care a fost de la început.

  1. Preoția universală a credincioșilor și slujirile eclesiale

În final Beniamin Fărăgău ajunge la punctul central al mesajului – celebrarea Cinei Domnului de către fiecare familie în propria casă, unde capul familiei este preot.

Înainte ca Cina Domnului să se instituționalizeze, aceasta era celebrată în familie, unde capul familiei îndeplinea rolul de preot. Familia creștină era locul în care se manifesta legătura frățească, se frângea pâinea și se înălțau rugăciuni. Desigur, aceasta nu excludea aspectul comunitar mai larg (Fapte 20:7 și 1 Cor.11:17-34).

Oare nu cumva ne cheamă Dumnezeu să ne întoarcem la origini? El Și-a dorit întotdeauna să fie prezent și sărbătorit acolo unde doi sau trei sunt adunați în Numele Lui. Situația nou creată ridică întrebări pe care nu ni le-am fi pus altădată, când ne adunam să ne bucurăm împreună.

Cum ar fi ca în prima zi a săptămânii sau în Joia Mare să ne pregătim să-L sărbătorim pe Domnul, frângând pâinea în familiile noastre? Capul familiei ar putea să se întrebe astfel în ce măsură și-a luat în serios rolul de preot. Iar, dacă s-ar întâmpla să avem în familie copii care încă nu s-au întors la Domnul, de data aceasta, ei nu vor putea sta pierduți în băncile adunării, ci vor fi cu noi în jurul Mesei Domnului, o ocazie extraordinară de a le vorbi despre semnificația acestui moment. Cine știe dacă Dumnezeu nu le va întoarce astfel inimile înspre El?” (Fărăgău)

Concepția lui Beniamin Fărăgău cu privire la faptul că înainte de „instituționalizarea Cinei Domnului”, (adică înainte de Fapte 20:7 și 1 Cor. 11:17-34), fiecare cap de familie îndeplinea rolul de preot, iar familia biologică era contextul eclesial (comunitar) necesită clarificarea învățăturii despre preoția universală. În acest sens, J.V. Fesko notează:

Doctrina preoției tuturor credincioșilor afirmă că toți credincioșii în Hristos au parte de preoția Lui; de aceea nu există o clasă specială de oameni care mediază cunoașterea, iertarea, și iertarea lui Hristos celorlalți credincioși, ci toți credincioșii au dreptul și autoritatea să citească, să interpreteze și să aplice învățăturile Scripturii.15

Doctrina preoției universale susține că toți credincioșii, fără deosebire, participă în preoția lui Hristos, Marele Preot. Din această perspectivă nu există deosebire între bărbat și femeie, sau tineri și bătrâni. Deosebirile sunt în sfera rolurilor stabilite de Dumnezeu atât în familie, cât și în Biserică. De aceea, Fesko precizează că pe lângă binecuvântarea preoției universale, Hristos a dat, de asemenea, Bisericii Sale daruri: apostoli, proroci, evangheliști, păstori și învățători.

Păstorii și învățătorii Bisericii sunt preoți la fel ca ceilalți din trupul lui Hristos, dar Duhul i-a înzestrat în mod unic cu daruri în așa fel ca să poată echipa Biserica pentru a crește în har și proclamarea Evangheliei.16

În viața Bisericii, în contextul preoției universal, Domnul Isus, Capul Bisericii a rânduit prin Duhul Sfânt slujitori cu responsabilități speciale, în baza standardelor spiritual/morale precizate în 1 Timotei 3 si Tit 1. Acest adevăr a fost subliniat de Reformatori atunci când, în contextul unei atitudini critice față de clericalismul catolic medieval, au afirmat în baza textului din 1 Petru 2:9, că fiecare credincios are acces liber la Dumnezeu prin Cuvânt și rugăciune și, de asemenea, are responsabilitatea de a mărturisi Evanghelia altora. Dar cu niciun chip, preoția universală a tuturor nu înseamnă privatizarea fiecărui credincios cu preoția lui, sau în cuvintele lui Winthstrop S. Huston, „fiecare bărbat să facă din pălăria lui o biserică.17

Proclamând preoția fiecărui cap de familie în contextul Cinei Domnului, Beniamin Fărăgău încalcă atât principiile preoției universale cât și rolurile specifice din familie și Biserică. Mai precis, el transferă rolul slujitorilor din familia spirituală în familia biologică și, prin aceasta, deschide ușa înspre privatizarea Cinei Domnului, după modelul – fiecare cap de familie cu „biserica din pălăria lui.”

Implicații practice

Confuziile și erorile teologice promovate de Beniamin Fărăgău au urmări practice. Mai întâi, familia biologică imaginată de el în termenii unui tată evlavios, cunoscător al Scripturilor, cu o soție evlavioasă și copii ascultători, care stau într-o casă spațioasă și care, în vreme de pandemie, au pe lângă pâine și o sticlă de vin, nu este reprezentativă pentru toate familiile bisericilor baptiste din Romania. Realitatea este mult mai complexă: soți credincioși cu soții nemântuite și copii necredincioși; soții credincioase cu soți și copii necredincioși; copii (unul sau mai mulți) credincioși cu părinți și frați necredincioși; bărbați sau femei în vârstă și singuri; tineri singuri (băiat sau fată), etc., Vă rog să vă imaginați situația fiecărui gen de familie atunci când sunt îndemnați să celebreze Cina Domnului după modelul Cinei Pascale… Cu o experiența pastorală îndelungată, Dorin Hnatiuc sesizează faptul că acest model, departe de a celebra Cina Domnului în unitatea Bisericii – comunitar , produce haos:

  • Să o luăm fiecare cum poate, din rațiuni pur pragmatice, doar să respectăm o tradiție pe care o considerăm nebiblică? Dacă nu/da, de ce?

  • Dacă în vreme de pandemie Cina poate fi dată de oricare membru acasă, nu o va putea oare da din nou – acasă sau la ”Biserică” – și după trecerea crizei? De ce acum da și atunci nu?

  • Pot surorile cu soți necredincioși sau singure să dea acum Cina Domnului? Dacă da, atunci vor mai putea și după criză?

  • Poate fi dată Cina cu vinul fiecăruia și pâinea fiecăruia acum, dar atunci după criză de ce să luăm din aceeași pâine și același vin / rod al viței?

  •  Pot lua și copiii Cina Domnului acasă? De ce nu, doar la Cina Pascală a mâncat toată familia?

  • Soția creștină/credincioasă va da și soțului necreștin/necredincios Cina Domnului? Sau invers, soțul credincios soției necreștine? Atunci au mîncat și cei care n-au crezut ce credea capul familiei, ca să scape …

  •  Dacă duminica viitoare, când nu e ziua planificată de Biserică pentru Cina Domnului, o familie va vrea să repete experiența aceasta acasă – poate? De ce nu? Pe baza cărei reguli? Că doar rămâne valabil argumentul spiritual: chiar dacă este fiecare acasă, suntem într-o continuă părtășie?

  • De acum încolo, când va trece criza, și o biserică locală este la Cina Domnului, pot cei de acasă – din motive justificate sau nu, pot să-și administreze singuri Cina Domnului acasă, ”deodată” cu biserica locală adunată laolaltă? (Hnatiuc)

  • Unde scrie în Biblie că Cina Domnului trebuie celebrată o dată pe lună? Ce se întâmplă dacă nu o luăm?

Întrebările ar putea continua, cu aspecte mai delicate, imaginându-ne situații ca atunci când cei nemântuiți fumează, înjură, ascultă manele, se uită la televizor, etc., Iată dar cum încă o dată se poate demonstra că o teologie greșită deschide ușa pentru un hățiș eclesial din care nu vom putea ieși ușor. Și toată această fragmentare a Bisericii este generată de faptul că nu avem răbdarea și maturitatea spirituală să așteptăm în rugăciune, smerenie și pocăință vremea în care Dumnezeu va aduce ziua să celebrăm toți împreună în același loc Cina Noului Legământ.

Rămâne însă o altă întrebare legitimă care necesită răspuns: Oare nu este Cina privată atunci când este dusă acasă la bolnavi? În mod cert nu. Vizitarea bolnavilor acasă este clarificată de Iacov în contextul slujirii pastorale (Iacov 5: 14-16). Prezența slujitorilor, recunoscuți și așezați în slujire după rânduiala Scripturii, acasă la cel bolnav, reprezintă recunoașterea faptului că acesta este parte a Bisericii și atunci când „un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună cu el” (1 Cor. 12:26). În felul acesta, Biserica își exprimă părtășia prin Cuvânt, rugăciune și Cina Domnului cu „mădularul ”care suferă. Vizita acasă la bolnavi nu este un act individual, privat al fiecărei familii, ci o exprimare a comuniunii întregii Biserici cu persoana în suferință. Iacov surprinde acest aspect comunitar atunci când stabilește rolul prezbiterilor Bisericii în viața spirituală a celor bolnavi în formula „mărturisiți-vă unii altora…, rugați-vă unii pentru alții”(Iacov 5:14-16). În baza acestei înțelegeri a responsabilității pastorale față de cei în suferință, bisericile baptiste și-au exprimat dragostea și unitatea trupului lui Hristos și prin vizita la bolnavi. Impactul acestei slujiri pastorale a contribuit la întărirea credinței celor bolnavi, și de multe ori la întoarcerea la Dumnezeu a celor nemântuiți din familie.

Sper că această evaluare teologică asupra pericolului de a transforma Cina Domnului într-un act privat al unor familii și, pe cale de consecință, de a introduce haosul și dezbinarea în Biserica Domnului, să fie folositoare și mă rog ca Duhul lui Dumnezeu să lucreze la claritate doctrinară și unitate duhovnicească în toate bisericile baptiste.

Paul Negrut

Vicepreședinte responsabil cu educația,

Uninunea Bisericilor Creștine Baptiste din Romania

Note:

1 Acest articol nu este o polemică personală cu Beniamin Fărăgău, de care mă leagă o prietenie de peste 40 de ani, ci este o dezbatere teologică despre Cina Domnului.

2 I-am cerut permisiunea lui Corin Mihăilă să citez din ceea ce a postat pe grupul respectiv. Cu precizarea că ideile expuse acolo nu sunt rezultatul unui studiu exhaustiv, Corin Mihailă și-a dat acordul pentru citatele incluse în acest articol.

3 Am primit permisiunea lui Dorin Hnatiuc să folosesc în acest articol câteva dintre ideile postate pe grupul amintit.

4 J. Robertson McQuillkin, An Introduction to Hermeneutics. Understanding and Applying the Bible, Moody Press, Chicago, 1983, p. 197.

5 Klyne Snodgrass, „The Use of the Old Testament in the New”, in David Alan Black and David S. Dockery, eds., New Testament Criticism & Interpretation, Zondervan, Grand Rapids, 1991, pp. 409-428.

6 Cf. Steven Jonathan Rummelsburg, „St. Augustine’s Commentary on the Sermon on the Mount”, în https://catholicexchange.com/st-augustines-commentary-on-the-sermon-on-the-mount/ (Accesat 07 aprilie, 2020.)

7 Tom Hicks, „Hermeneutics: New Testament Priority”, in https://founders.org/2016/05/26/hermeneutics-new-testament-priority/ (Accesat, 06 aprilie, 2020).

8 Matt Slick, „The New Testament interprets the Old Testament, not the other way around”, în https://carm.org/the-new-testament-interprets-the-old-testament-not-the-other-way-around (Accesat 06, aprilie, 2020.)

9 Am scris unele cuvinte cu fonturi BOLD pentru a sublinia rolul lor în text.

10 Richard A. Muller, The Study of Theology. From Biblical Interpretation to Contemporary Formulațion, in Moses Silva (General Editor), Foundations of Contemporary Interpretation, Zondervan, Grand Rapids, 1996, pp. 578-592.

11 John Piper, „Five Ways Jesus Changes our Relationship to the Old Testament”, in https://www.desiringgod.org/interviews/five-ways-jesus-changes-our-relationship-to the-old-testament/ (Accesat 07 aprilie, 2020).

12 Cliff Leitch, „What Does the Bible Say about the Old Testament Law? In https://www.christianbiblereference.org/faq_OldTestamentLaw.htm/ (Accesat 07 aprilie, 2020).

13 J. Robertson McQuillkin, An Introduction, p. 253.

14 Vezi F.F. Bruce, The Book of Acts, Eerdmans, Grand Rapids, (Twelfth printing), 1976, pp. 79-81; I. Howard Marshall, Acts, IVP, Leicester, England, (Reprinted), 1987, pp. 83-85; John R.W. Stott, The Message of Acts, IVP, Leicester, England, 1990, pp.82-85.

15 J.V. Fesko, „The Priesthood of All Believers”, in https://www.thegospelcoalition.org/essays/the-priesthood-of-all-believers/ (Accesat 08 aprilie, 2020).

16 J.V. Fesko, „The Priesthood.”

17 Cf. Timothy George, „The Priesthood of All Believers”, in https://www.firstthings.com./web-exclusives/2016/10/the-priesthood-of-all -believers/ (Accesat 08 aprilie, 2020).

COMOARA ȘI INIMA. DE CE VOR UNII LUCRĂTORI BAPTIȘTI BANI DE LA STAT?

COMOARA ȘI INIMA.

DE CE VOR UNII LUCRĂTORI BAPTIȘTI BANI DE LA STAT?

 

Citind argumentele invocate de unii susținători ai acceptării subvențiilor de la stat de către Bisericile Baptiste din România, am înțeles mai limpede afirmația apostolului Pavel din 1 Timotei 6:10-13.

Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor; și unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credință și s-au străpuns singuri cu o mulțime de chinuri. Iar tu, om al lui Dumnezeu fugi de aceste lucruri, și caută neprihănirea, evlavia, credința, dragostea, răbdarea, blândețea. Luptă-te lupta cea bună a credinței; apucă viața veșnică la care ai fost chemat, și pentru care ai făcut acea frumoasă mărturisire înaintea multor martori.

Se poate observa din afirmația apostolului Pavel că între iubirea de bani și rătăcirea de la credință este o legătură directă. Pavel nu vorbește aici despre faptul că omul a cărui inimă este alipită de bani devine necredincios, ci despre faptul că acesta se îndepărtează de credința adevărată și îmbrățișează o credință rătăcită. Această rătăcire de la credință a omului care iubește banul este înrădăcinată într-o hermeneutică periculoasă. Cu alte cuvinte, el interpretează greșit Scripturile, le răstălmăcește spre pierzarea lui și a celor care îl urmează (2 Petru 3:16).

În fața acestui pericol, apostolul Pavel afirmă că omul lui Dumnezeu trebuie să fugă de iubirea de bani; să se țină departe de această cale. În același timp omul lui Dumnezeu este chemat să se deprindă cu disciplinele spirituale: neprihănirea, evlavia, credința, dragostea, răbdarea, blândețea. Odată deprins cu disciplina spirituală personală, omul lui Dumnezeu este chemat să lupte lupta cea bună a credinței – să practice și să apere credința adevărată (1 Timotei 1:18-19; 6:12).

Cum putem cunoaște dacă un om iubește banul? Care sunt caracteristicile omului religios care iubește banul?
În primul rând are priorități răsturnate. În Predica de pe Munte când Domnul Isus vorbește despre comorile de pe pământ și comorile din cer, în acest context subliniază relația dintre inimă și comoară:

Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră (Matei 6:21).

Omul care iubește banul are inima legată de bani. Prioritatea vieții lui este banul. Inclusiv lucrurile privitoare la Împărăția lui Dumnezeu sunt evaluate prin prisma banului. Omul religios care iubește banul susține că soluția la toate aspectele lucrării Evangheliei este banul. El susține că dacă ar avea mai mulți bani, ar merge mai bine lucrarea Evangheliei. Postul, rugăciunea, jertfa, dedicarea, evanghelizarea, ucenicizarea, sfințirea sunt aspecte secundare pentru gândirea omului care iubește banul. În acest sens, este grăitor faptul că în dezbaterile cu privire la modificarea Statutului Uniunii Bisericilor Creștine Baptiste din România, cele mai animate și îndelungi discuții n-au fost cele privitoare la misiune, evanghelizare și ucenicie, ci privitoare la acceptarea banilor de la stat. Într-o asemenea abordare se vede limpede deosebirea fundamentală față de Biserica Primară despre care Biblia spune că:

Ei stăruiau în învățătura apostolilor, în legătura frățească,
în frângerea pâinii și în rugăciuni (Fapte 2:42).

În al doilea rând, omul care iubește banul adoptă o hermeneutică greșită. El caută textele biblice care vorbesc despre bani, le scoate din contextul lor și le interpretează distorsionat cu scopul de a justifica accesul la banii care provin din alte surse decât jertfa de închinare a celor credincioși. Cu ajutorul acestei hermeneutici justifică apoi alegerea lui Mamona ca soluție la problemele lucrării Evangheliei.

Cugetând la cauzele care au declanșat dorința unor lucrători din bisericile noastre de a primi bani de la stat cu prețul re-interpretării Scripturii, mi-am adus aminte de cuvintele lui E.M. Bounds:

Suntem tot timpul solicitați, dacă nu chiar stresați, să inventăm noi metode, noi planuri, noi organizații pentru înaintarea bisericii, pentru a asigura eficiența și răspândirea Evangheliei. Această direcție a vremii de acum are tendința de a pierde din vedere omul, sau de a îngropa omul în proiecte și organizații. Planul lui Dumnezeu este să lucreze mai mult prin om, mult mai mult prin om decât prin orice altceva. Oamenii sunt metoda lui Dumnezeu. Biserica este în căutare de metode mai bune; Dumnezeu este în căutare de oameni mai buni …
Biserica are nevoie azi nu de mecanisme mai multe și mai bune, nu de organizații mai noi sau de metode mai multe și mai noi, ci de oameni pe care Duhul Sfânt să-i poată folosi – oameni ai rugăciunii, oameni puternici în rugăciune. Duhul Sfânt nu curge prin metode, ci prin oameni. El nu se revarsă peste scheme, ci peste oameni. El nu unge planuri, ci oameni – oameni ai rugăciunii.1

Convingerile lui E. M. Bounds sunt în armonie cu afirmația din Ezechiel când însuși Dumnezeu, în vreme de criză spirituală, caută oameni, nu bani:
Caut printre ei un om care să înalțe un zid și să stea în mijlocul spărturii înaintea Mea pentru țară, ca să n-o nimicesc; dar nu găsesc nici unul (Ezechiel 22:30).

În mesajele următoare vom analiza câteva dintre argumentele oferite de susținătorii acceptării banilor de la stat. Vom vedea că susținătorii acestui demers distorsionează mesajul Scripturii apelând la metoda interpretării textelor biblice scoase din context. Până atunci, însă, este important să veghem și să ne rugăm ca Dumnezeu să ne păzească credința neprefăcută și cugetul curat pentru a călca pe urmele Domnului nostru Isus Hristos.

 

Paul Negruț

  1. E. M Bounds, „Men of Prayer Are Needed”, in The Complete Works of E.M. Bounds on Prayer, (Second Printing), Baker Books House, Grand Rapids, Michigan, 1991, p. 447.

BISERICA ȘI SUBVENŢIILE DE LA STAT

  1. Introducere

Necesitatea abordării acestei probleme nu izvorăște din faptul că baptiștii nu ar avea un punct de vedere clar în problema relației biserică – stat, ci mai degrabă din tendința unor credincioși baptiști de a aborda pragmatic, și nu doctrinar această problemă. Pentru a preveni îndepărtarea Cultului Creştin Baptist din România de principiile sale de credință, credem că este necesar să analizăm oferta statului de a subvenționa bisericile din punct de vedere biblic şi doctrinar. Este cunoscut faptul că numărul pastorilor baptiști a crescut de la aproximativ 125 în anul 1989, la aproximativ 900 în 2017. Unii dintre pastorii care au intrat în slujire după 1990 nu s-au confruntat cu prigoana comunistă și cu imixtiunea brutală a statului în problemele interne ale Bisericii. De asemenea, este posibil ca unii credincioşi baptişti să nu cunoască istoria și natura prigoanelor la care au fost supuși credincioșii baptiști în perioada interbelică, perioadă considerată de istorici ca fiind de referinţă pentru democraţia românească. Mai mult, se poate ca schimbările doctrinare și practice care au avut loc în istoria bisericii după convertirea lui Constantin cel Mare să nu fie cunoscute de către unii dintre membrii bisericilor noastre.

În absența unei perspective biblice, doctrinare și istorice clare, importanţa şi valoarea principiilor baptiste referitoare la relația dintre biserică și stat riscă să fie desconsiderate sau abandonate.

Slujitorii care au lucrat în timpul restricțiilor și prigoanelor știu bine ce s-a întâmplat atunci cu lucrătorii care s-au îndepărtat de principiile de credință și au acceptat soluții pragmatice la provocările teologice și practice de atunci. De fapt, unii credincioși și chiar unii pastori au acceptat să colaboreze cu autoritățile comuniste pentru a scăpa de persecuții, pentru a evita pierderea autorizației de pastor emisă de Departamentul Cultelor sau pentru a beneficia de anumite avantaje vremelnice. De asemenea, cred că unii ne mai amintim încă de discursurile unor frați ai noștri la aşa numitele ”Conferințe de orientare ale păstorilor” patronate de Departamentul Cultelor, discursuri în care se făcea apel la texte biblice pentru a-l preamări pe Ceaușescu sau pentru a dovedi că primii creștini au fost comuniști. Din diverse motive, în Cultul Baptist nu au fost încă analizate din punct de vedere biblic şi doctrinar argumentele invocate de către aceia care au acceptat oferta statului pentru ca în urma acestei analize să putem învăţa din greşelile trecutului. Este adevărat că după desecretizarea arhivelor fostei Securităţi, cercetătorii care studiază aceste documente scot la lumină dimensiunile întunecate ale persoanelor care în numele relaţiei cu statul şi-au vândut credinţa, sufletul şi fraţii. Într-o tăcere care ascunde mâhnire sau resemnare, majoritatea bisericilor baptiste au hotărât să lase aceste lucruri în seama Judecății de Apoi. În mare măsură acest lucru a fost benefic pentru Cultul Baptist. Cred însă că un lucru important s-a pierdut și anume: care sunt pentru Biserică consecințele colaborării dintre stat și Biserică? Nu s-a discutat niciodată între noi care au fost argumentele pentru care unii pastori s-au solidarizat cu autoritățile comuniste pentru a-i da afară din slujire, din congrese și conferințe pe acei pastori care nu erau în grațiile autorităților. Pericolul care vine în urma acestei abordări a fost exprimat în fraza: ”Cine nu învaţă din istorie, riscă să o repete”.

  1. Argumente în favoarea acceptării subvenţiilor de la stat

Este adevărat că din 1990, în România atitudinea Statului față de Biserică s-a schimbat în mare măsură. Această schimbare lasă impresia că statul a devenit un binefăcător al Bisericii, iar unii merg chiar mai departe afirmând că în oferta statului de a subvenționa Biserica trebuie să vedem mâna lui Dumnezeu care ne vine în ajutor. Dacă așa ar sta lucrurile, atunci de ce să nu acceptăm o binefacere? Înainte de a răspunde la această întrebare, este important să vedem argumentele celor care susţin acceptarea subvențiilor de la stat.

  1. Argumentul nevoilor financiare ale bisericilor

Bisericile se confruntă cu mari greutăți financiare. Pe de o parte, în această perioadă este posibil ca bisericile să construiască noi case de rugăciune, școli, orfelinate, case pentru bătrâni, etc., iar pe de altă parte, criza economică prin care a trecut țara a dus la sărăcirea populației și deci, inclusiv a credincioșilor baptiști. În acest context, unii frați consideră că ar fi potrivit ca Biserica să accepte bani de la stat. Argumentul pare și mai convingător atunci când se invocă faptul că și credincioșii baptiști sunt contribuabili la bugetul statului. În absența unei înțelegeri biblice clare cu privire la:

  • identitatea și rolul statului,

  • identitatea și rolul bisericii,

  • relația dintre stat și biserică,

argumentul pare convingător. De ce să nu primească bisericile noastre înapoi o parte din ceea ce statul a luat de la noi?

  1. Argumentul salariilor mici

Un număr mare de păstori slujesc în biserici mici care nu au puterea financiară pentru a le realiza un salar decent. Lună de lună, aceşti fraţi ai noştri se confruntă cu lipsurile materiale şi familiile lor suferă din această cauză. Dacă am primi subvenţii de la stat, aceşti fraţi ai noştri ar putea avea un trai mai decent. Din nou, în absența unei înțelegeri biblice a modului în care Dumnezeu a hotărât ca lucrătorii să câştige pâinea, argumentul pare convingător.

  1. Argumentul comparației cu alte culte

Majoritatea cultelor din România primesc subvenţii de la stat. De ce am fi noi, baptiștii, singurii care să refuze această ofertă? În absenţa înțelegerii clare a diferențelor dintre doctrina baptistă şi doctrinele celorlalte culte cu privire la relaţia dintre biserică și stat, argumentul pare convingător.

  1. Argumentul de facto – starea de fapt

Unele biserici baptiste și comunități au primit deja ajutoare de la stat pentru diverse proiecte. Dacă așa stau lucrurile, de ce să nu primească toate? Argumentul de facto susţine în esență următorul lucru: dacă unele biserici și comunități s-au îndepărtat de doctrina baptistă cu privire la relația dintre biserică și stat, de ce să nu se îndepărteze toate bisericile? De ce să nu ne schimbăm doctrina?

  1. Argumentul acceptării subvenţiei pentru liceele teologice

Personalul didactic și auxiliar al liceelor teologice baptiste este finanțat de la bugetul de stat. Suntem ipocriți dacă acceptăm finanțare de la stat pentru liceele teologice, dar invocăm motivul doctrinar când este vorba de celelalte entități cultice. Dacă vrem să fim integri, atunci ori nu acceptăm deloc, ori acceptăm finanțare de la stat pentru tot cultul. Dacă nu înțelegem clar diferența dintre entitățile cultice: biserici, comunități, Convenția Maghiară, Uniune, Casa de Pensii, Institutul Teologic Baptist Bucureşti, Universitatea Emanuel din Oradea și liceele teologice care nu sunt entități cultice, atunci putem cădea în plasa celor care ne acuză de ipocrizie.

  1. Argumentul acceptării subvențiilor din partea altor state (țări)

Ajutoarele financiare primite din străinătate, în special din America, ar fi subvenţii de la statul american, pentru că bisericile de acolo sunt scutite de taxe pentru sumele donate bisericilor. Pe cale de consecință, acei bani care sunt donați bisericilor sunt de la stat. De ce putem accepta bani de la alte state și nu putem accepta și de la statul român? Dacă nu înțelegem clar diferența dintre banii colectați de stat prin sistemul de taxe și impozite și recunoașterea de către stat a libertăţii individului de a susţine financiar o biserică sau alte organizații non-guvernamentale, putem cădea în capcana celor care amestecă lucrurile pentru a crea confuzie.

Întrebarea care se pune este dacă toate aceste argumente sunt corecte și valide? Oferă ele o bază biblică solidă care să justifice schimbarea de doctrină și practică a Cultului Baptist din România? Răspunsul la această întrebare va fi mult mai clar după ce vom analiza argumentele biblico-teologice, istorice și socio-politice ale principiului baptist al separării Bisericii de stat.

  1. Argumente în favoarea separării Bisericii de stat şi a neacceptării subvenţiilor

  1. Argumentul eclesiologic

Unii susţinători ai acceptării subvențiilor de la stat invocă situaţii din vremea Vechiului Testament când împăraţi și popoare păgâne au ajutat la Construcţia Templului din Ierusalim. Invocarea textelor biblice cu scopul de a susține acceptarea subvenţiilor de la stat trebuie să țină cont de faptul că Vechiul și Noul Testament se referă de foarte multe ori la aspecte diferite.

În Vechiul Testament, de exemplu, Dumnezeu se adresează poporului Israel în context teocratic sau monarhic. În acele vremuri, apartenența la poporul Israel era sinonimă cu apartenența la poporul lui Dumnezeu. Astfel, legile sociale, ceremoniale și morale erau deopotrivă normative pentru tot poporul. Legea Vechiului Testament era de fapt legea poporului Israel, a statului teocratic sau monarhic, după caz. Datorită deosebirilor dintre vechiul Israel și Biserică, nici relaţia poporului Israel cu alte popoare nu poate fi folosită pentru a defini relaţia bisericii cu statul.

În Noul Testament, Biserica este organismul din care fac parte toți cei născuți din nou, din orice loc, din orice timp și din orice popor. Credincioșii sunt cetățeni ai cerului. Aici, pe pământ, ei sunt străini și călători. În călătoria lor, copiii lui Dumnezeu aduc mesajul și binecuvântarea cerului celor care trăiesc în robia lumii acesteia. În aspectul ei local, Biserica nou-testamentară transcede barierele sociale și etnice. Biserica este a lui Hristos, nu a statului. Biserica este trupul lui Hristos, poporul lui Dumnezeu, mireasa lui Hristos etc. Biserica nu este a Cezarului. Prin urmare, legile unei țări nu se mai aplică în mod automat Bisericii. În fiecare loc unde ființează biserica nou-testamentară, credincioșii sunt chemați să facă deosebirea între lucrurile lui Dumnezeu și cele ale Cezarului, ale statului. La fel ca în perioada apostolică, atunci când legile țării în care trăiesc copiii lui Dumnezeu contravin Cuvântului lui Dumnezeu, credincioșii plătesc prețul ascultării de Cuvântul lui Dumnezeu (Fapte 4: 19).

  1. Argumentul doxologic

Din perspectiva Noului Testament, prentru credincios și Biserică, aspectul financiar nu este unul pragmatic, ci unul profund teologic și doxologic. Credinciosul se închină lui Dumnezeu cu darurile lui de bună voie. Contribuția financiară nu este o simplă taxă sau impozit, ci o modalitate de închinare.

Căci noi n-avem aici o cetate stătătoare, ci suntem în căutarea celei viitoare. Prin El, să aducem totdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui. Și să nu dați uitării binefacerea și dărnicia; căci lui Dumnezeu jertfe ca acestea Îi plac.” (Evrei 13:14-16)

Dărnicia este o jertfă de bună voie oferită lui Dumnezeu de către omul credincios:

Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui: nu cu părere de rău sau de silă, căci “pe cine dă cu bucurie îl iubește Dumnezeu.” (2 Corinteni 9:7)

Altfel spus, noi ne închinăm Domnului cu banul nostru, iar acești bani sunt folosiți pentru lucrarea Evangheliei în conformitate cu călăuzirea Duhului Sfânt. Banii oferiți de către stat nu provin din jertfa de închinare, ci dintr-o politică financiară a statului care percepe impozite grele de la cetățeni. Cei mai mulți cetățeni nu ar da de bunăvoie banii pe care statul îi ia cu forța prin sistemul de taxe şi impozite. Credincioșii nu se închină statului cu darurile lor de bunăvoie. De asemenea, trebuie subliniat faptul că Dumnezeu nu a încredinţat statului rolul să administreze banii bisericii prin sisteme de taxe și subvenții. Domnul Isus face distincție clară între bir (taxe, impozite) și dărnicia pentru lucrarea lui Dumezeu ca mod de închinare.

Dați Cezarului ce este al Cezarului, și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” (Luca 20:25).

Daţi tuturor ce sunteţi datori să daţi: cui datoraţi birul, daţi-i birul; cui datoraţi vama, daţi-i vama; cui datoraţi frica, daţi-i frica; cui datoraţi cinstea, daţi-i cinstea” (Romani 13:7).

În România, la fel ca în multe alte ţări, statul vrea să-şi extindă autoritatea și asupra banilor care se cuvin lui Dumnezeu și să-i administreze după cum crede de cuviință. Astfel, în articolul 7 paragraful 3 din Legea privind regimul general al cultelor religioase în România se spune: „Statul sprijină activitatea cultelor religioase cu respectarea principiului proporţionalității.” În urma recensământului din 1992 s-a constatat că peste 80% din populația țării aparține Bisericii Ortodoxe. La recensământul din 2011 – 2012, 86,5% din populaţia României a declarat că sunt de religie ortodoxă, în timp ce doar 0,6% din populaţie a declarat că sunt de religie baptistă. Conform Legii cultelor înseamnă că peste 80% din fondurile alocate de la buget pentru culte se duc la o singură Biserică.

La fel stau lucrurile și când este vorba de accesul cultelor la mijloacele de informare în masă (radio și televiziune). Prin această practică, statul de fapt nu face altceva decât să stoarcă impozite mari de la cetățeni pentru a subvenționa salariile, construcțiile, reparațiile imobilelor și salarizarea zecilor de mii de persoane care aparțin unei Biserici. În felul acesta, indiferent de dedicarea reală a credincioșilor față de Biserica de care aparțin, statul are grijă să finanțeze structurile cultice, de învățământ și administrative, cu ajutorul pârghiilor financiar–administrative pe care le are la îndemână. A accepta subvenția de la stat înseamnă a recunoaște dreptul statului de a decide câți bani să dea, cui și pentru ce proiecte. În felul acesta jertfa de închinare și dărnicia benevolă aduse lui Dumnezeu sunt anulate dintr-un condei și înlocuite cu birul Cezarului.

  1. Pâinea slujitorilor bisericii

Un alt principiu biblic este cel referitor la plata lucrătorului creștin. Apostolul Pavel enunță acest principiu în felul următor:

Nu știți că cei ce îndeplinesc slujbele sfinte sunt hrăniți din lucrurile de la Templu și că cei ce slujesc altarului au parte de la altar? Tot așa, Domnul a rânduit ca cei ce propovăduiesc Evanghelia să trăiască din Evanghelie.” (1 Corinteni 9:13 – 14)

Slujitorul creștin trăiește din dărnicia celor pe care îi slujește iar celor care sunt slujiți, Biblia le spune:

Cine primește învățătura în Cuvânt să facă parte din toate bunurile lui și celui ce-l învață.” (Galateni 6:6)

și

Vrednic este lucrătorul de plata lui.” (1 Timotei 5:18)

În lumina acestui principiu, slujitorul duhovnicesc trebuie să fie aproape de Domnul și aproape de turmă, pentru a-și împlini bine slujba.

Salarizarea lucrătorilor de la bugetul de stat ar duce la încălcarea principiului biblic și, probabil, ar trebui să scriem în Mărturisirea de Credință: „Cei ce propovăduiesc Evanghelia să trăiască de la bugetul de stat.” De asemenea, nu este greu de înțeles faptul că un slujitor duhovnicesc salarizat de la stat devine un funcționar de stat.

În cazul în care din diverse motive, o biserică locală nu se îngrijește de nevoile materiale ale lucrătorului, Biblia ne învață cum se poate rezolva problema aceasta.

  1. Slujitorul își câștigă pâinea lucrând cu mâinile lui, ca să nu fie povară pentru biserică. Apostolul Pavel a procedat așa:

N-am râvnit nici la argintul, nici la aurul, nici la hainele cuiva. Singuri știți că mâinile acestea au lucrat pentru trebuințele mele și ale celor ce erau cu mine.” (Faptele Apostolilor 20:33 – 34)

Vă aduceți aminte, fraților, de osteneala și munca noastră. Cum lucram zi și noapte, ca să nu fim sarcină niciunuia din voi și vă propovăduiam Evanghelia lui Dumnezeu.” (1 Tesaloniceni 2:9)

Modelul acesta a fost practicat și în România de mulți dintre cei ce au plantat biserici și le-au păstorit, până după cel de-al II-lea război mondial.

  1. Slujitorul primește ajutor de la alte biserici. Apostolul Pavel este model și aici:

Am despuiat alte Biserici, primind de la ele o plată, ca să vă pot sluji vouă. Și când eram la voi și m-am găsit în nevoie, n-am fost sarcină nimănui; căci de nevoile mele au îngrijit frații, când veniseră din Macedonia. În toate m-am ferit, și mă voi feri să vă îngreuiez cu ceva.” (2 Corinteni 11:8)

De asemenea, apostolul Pavel explica:

Aici nu este vorba ca alții să fie ușurați, iar voi strâmtorați; ci este vorba de o potrivire: în împrejurarea de acum, prisosul vostru să acopere nevoile lor, pentru ca și prisosul lor să acopere, la rândul lui, nevoile voastre, așa ca să fie o potrivire; după cum este scris:„Cel ce strânsese mult, n-avea nimic de prisos, și cel ce strânsese puțin, nu ducea lipsă.” (2 Corinteni 8:13 – 15)

În ambele variante, libertatea de închinare și dărnicie ale credinciosului și bisericii sunt respectate, iar lucrătorul creștin nu devine funcționar de stat.

  1. Argumente istorice

Este cunoscut faptul că după convertirea lui Constantin cel Mare la creștinism, în 324, biserica a intrat în sfera de preocupare a statului. Facilitățile sociale și administrative pe care împăratul roman le-a oferit Bisericii au contribuit la schimbarea statutului acesteia. Din religie minoritară persecutată, creștinismul a devenit religia oficială a Imperiului, iar clericii au devenit demnitari. Prețul plătit de Biserică, însă, a fost în domeniul spiritual. Astfel, numirea și îndepărtarea episcopilor a devenit politică de stat. Vrednicia spirituală și morală a conducătorilor Bisericii a fost înlocuită cu aservirea politică. Modelul acesta a fost preluat și de Principatele Române încă de la întemeierea lor. Domnitorii români au fost generoși în a oferi daruri Bisericii și în a ctitori biserici și mănăstiri, dar în același timp și-au asumat dreptul de a numi ierarhii Bisericii. Nicolae Iorga afirma că în perioada conflictelor dintre boieri și domnitori (1418 – 1711) aproape fiecare nou domnitor înlătura ierarhul bisericii și numea în loc omul lui de încredere. După introducerea Regulamentului Organic, în urma păcii de la Adrianopol (1829), cu toate că s-a acreditat ideea separării puterilor în stat, din punct de vedere administrativ, Biserica a intrat sub controlul statului. Astfel, alegerea ierarhilor, administrația Bisericii, școlile bisericești și tribunalele eclesiastice și-au desfășurat activitatea sub controlul și cu aprobarea statului. Atunci când unii episcopi sau mitroliți s-au opus, domnitorul îi îndepărta din funcție și numea în loc oameni care duceau la îndeplinire politica domnitorului. În timpul lui Cuza, statul a luat cu două mâini ceea ce a dat cu o mână în timpul domnitorilor dinaintea lui. Confiscarea averilor mănăstirești, salarizarea clerului, recrutarea și numirea ierarhilor sunt doar câteva dintre reformele bisericești introduse de Cuza. Tendința statului de a controla Biserica a continuat și în perioada interbelică, sub guvernarea legionară și, mai apoi, după război, în perioada comunistă. Metodele s-au schimbat de la o perioadă la alta, dar scopul a rămas același. Biserica a avut de ales între privilegii social-administrative și libertatea de organizare și funcționare. De cele mai multe ori ispita lucrurilor materiale a biruit în detrimentul sănătății spirituale. Amestecul statului în viața Bisericii, chiar sub masca subvențiilor, nu a dus niciodată prosperitate spirituală Bisericii. Dacă ne uităm în istorie la consecințele prigoanelor lui Nero și ale privilegiilor lui Constantin cel Mare asupra Bisericii, este lesne de observat că privilegiile statului au avut consecințe doctrinare și practice mult mai grave.

  1. Răspuns la argumentele în favoarea acceptării subvențiilor de la stat

  1. Răspuns la argumentul nevoilor financiare ale bisericilor

În funcție de specificul nevoilor, bisericile au trei variante biblice:

  • să ia modelul bisericilor din Macedonia care din „sărăcia lor lucie au dat naștere la un belșug de dărnicie” (2 Corinteni 8:2);

  • să solicite ajutor de la alte biserici surori;

  • să încurajeze lucrătorii spre modelul apostolului Pavel în a face ceva potrivit aptitudinilor proprii;

  • să nu se lanseze în proiecte administrative irealiste și ineficiente. Propovăduirea Cuvântului are prioritate față de „slujirea la mese”.

Nevoile materiale nu justifică apelul la „birul Cezarului”.

  1. Răspuns la argumentul salariilor mici

  • apostolul Pavel a lucrat cu mâinile lui când a fost nevoie ca să nu fie povară pe biserică. Înaintașii noștri au plantat și păstorit biserici câștigând pâinea pentru familie după modelul lui Pavel;

  • salariul integral de la biserică este biblic pentru cei care lucrează cu Evanghelia. Dar atunci când biserica este la început sau a mai rămas doar un grup mic de credincioși care nu pot susține finaciar lucrătorul, volumul de muncă al lucrătorului îi permite să lucreze cu mâinile lui în timpul săptămânii;

  • păstorii care păstoresc biserici mari le pot sensibiliza să ajute păstori aflați în dificultate potrivit cu Filipeni 2:4 ”Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci și la foloasele altora.

  1. Răspuns la argumentul comparației cu alte culte

  • fiecare cult are specificul său doctrinar cu privire la relația biserică – stat. Specificul doctrinar baptist este separația bisericii de stat inclusiv în problema subvenției. Atâta vreme cât suntem baptiști nu putem lua modelul altor culte fără a ne pierde identitatea.

  1. Răspuns la argumentul de facto – starea de fapt

  • faptul că unele biserici sau comunități au primit subvenții de la stat confruntă Uniunea Baptistă cu abaterea de la statut de către aceste entități cultice;

  • abaterea de la statut nu este un argument pentru schimbarea statutului;

  • dacă abaterea de la statut ar legitima schimbarea statutului, atunci acceptarea sodomiților de către unele biserici ar fi un argument la fel de legitim pentru a modifica statutul în această direcție. Cu acest argument, orice ar deveni posibil în Cultul Baptist;

  • răspunsul biblic la abaterea de la statut este mustrarea celor în cauză și îndreptarea lor.

  1. Răspuns la argumentul finanțării liceelor teologice

  • liceele teologice nu sunt entități cultice. Ele nu au personalitate juridică în cadrul Cultului Baptist. Liceele teologice sunt unități de învățământ preuniversitar în cadrul sistemului public de învățământ. Ele sunt persoane juridice de drept public, nu de drept privat ca bisericile, comunitățile, Conveția Maghiară, Uniunea Baptistă, Institutul Teologic Baptist din București, Universitatea Emanuel din Oradea și Casa de Pensii a Cultului Baptist;

  • personalul didactic și auxiliar al acestor unități de învățământ este angajat și salarizat la stat, din banul public. Nici un angajat al acestor unități de învățământ nu este asigurat la Casa de Pensii a Cultului, ci la Casa Națională de Asigurări;

  • printr-o decizie recentă a înaltei Curți de Casație și Justiție, personalul didactic din învățământul preuniversitar este încadrat în categoria „funcționar public”;

  • angajații entităților cultice din cadrul Cultului Creștin Baptist (biserici, comunități, Convenția Maghiară, Uniunea Baptistă, Institutul Teologic din București, Universitatea Emanuel din Oradea și Casa de Pensii) sunt în categoria „personal cultic” – salariați din resursele obținute prin dărnicia credincioșilor – jertfa de bună voie adusă Domnului în închinare și nu din „birul Cezarului”;

  • în concluzie, situația liceelor teologice nu poate fi invocată pentru a susține subvenția de la stat pentru activitatea și personalul entităților cultice.

  1. Răspuns la argumentul ca acceptarea ajutorului financiar de la biserici din alte țări este de fapt o acceptare a finanțării de la alte state

Ajutoarele primite din partea bisericilor sau fundațiilor creștine din alte țări nu reprezintă subvenție de la statul respectiv din următoarele motive:

  • banii respectivi nu provin din „birul Cezarului” și nu sunt „bani publici”;

  • banii respectivi provin din donația benevolă a credincioșilor către bisericile sau fundațiile respective;

  • ajutorul oferit de bisericile sau fundațiile creștine din alte țări pentru lucrarea Evangheliei din România este „ajutor frățesc” și nu „subvenție de la stat”;

  • statul American și alte state recunosc și respectă dreptul cetățenilor lor să doneze bani pentru cauze în care cred. Această recunoaștere se manifestă și prin deducerea din baza de calcul a impozitării venitului respectivei persoane a sumei cu care a contribuit benevol la biserică sau fundație;

  • deducerea sumei cu care un credincios baptist a contribuit benevol către biserică din baza de calcul a impozitării este stipulată și în Statutul actual, iar solicitarea a fost înaintată de mai multe ori Guvernului României; până la această dată, Guvernul României nu a dat curs acestei solicitări, ci preferă să adune impozitele și taxele pentru ca mai apoi, în funcție de politicile fiscale sau religioase să decidă cu ce sumă să subvenționeze cultele;

  • în concluzie, afirmația că ajutoarele primite de la bisericile din alte țări sunt bani de la stat este neadevărată și nu poate fi un argument pentru acceptarea de subvenții de la stat.

  1. Concluzii

Principiul de credință baptist al separării Bisericii de stat a păzit bisericile de robie atât în perioada de prigoană, cât și în vremuri de libertate. Atâta vreme cât Biserica nu depinde de stat pentru desfășurarea lucrărilor ei, nici ispita și nici amenințarea nu pot abate pe toți slujitorii de la ascultarea de Hristos în toate lucrurile. O finanțare de la stat, atât în plan material cât și – mai ales – salarial, aduce cu sine și pericolul disensiunilor și dezbinărilor între biserici și lucrători pentru că, aceste alocații sunt acordate cultelor procentual și nu toate bisericile baptiste și toți angajații lor ar putea beneficia de acestea.

Motivul pentru care bisericile nu cresc nu este unul financiar, ci unul spiritual. Este știut că, atunci când au fost plantate bisericile baptiste din România, frații nu au avut aur și argint, dar au avut putere de propovăduire și mărturie pentru Hristos. La fel, în multe țări ale lumii, în ciuda sărăciei și a lipsurilor materiale de tot felul, bisericile cresc și oamenii se întorc la Dumnezeu. Este tot atât de adevărat, însă, că acolo unde Biserica este finanțată de stat și nu duce lipsă de resurse materiale, catedralele poleite cu aur sunt goale, iar țările respective sunt tot mai invadate de secularism și imoralitate. Europa este o ilustrație clară a acestui fapt.

Paul Negruț

Vicepreședinte cu Educația

în cadrul Uniunii Bisericilor Creștine Baptiste din România

Raspuns la acuzatiile aduse pe internet la adresa mea

Raspuns la acuzatiile aduse pe internet la adresa mea

In ultima vreme au aparut pe internet mai multe acuzatii la adresa mea. La insistenta unor credinciosi din bisericile baptiste din Romania si diaspora, am acceptat sa fac urmatoarele precizari pentru oamenii care doresc cu sinceritate sa afle adevarul.

I.  Cateva precizari in legatura cu natura acuzatiilor

Citește în continuare

Albinele şi muştele

Cu mai mulţi ani în urmă, într-o dimineaţă frumoasă de vară stăteam în grădina casei la rugăciune şi meditaţie. După timpul de citire şi meditaţie asupra textului biblic pentru ziua respectivă am mai zăbovit puţin în grădină. Pe când admiram frumuseţea florilor în lumina plăcută a dimineţii, atenţia mi-a fost captată de o mulţime de albine ce zburau de la o floare la alta. Apoi am observat în colţul grădinii, înspre poartă, un roi de muşte la tomberonul de gunoi.

Mi s-a părut interesant că în curtea mea erau în acelaşi timp albine şi muşte. Urmărind mai atent comportamentul albinelor şi muştelor am observat că albinele sunt atrase de flori, iar muştele de gunoi.

Citește în continuare

Iosif Ţon şi Străjerii – comunicat

Aderarea lui Iosif Ţon la mişcarea religioasă Străjerii reprezintă o lepădare de învăţătura şi practica baptistă cu privire la Persoana şi lucrarea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. De fapt, Iosif Ţon îmbrăţişează învăţătura şi practicile carismatice şi, prin urmare,  nu mai este un credincios baptist.

Prin harul lui Dumnezeu, credinţa baptistă nu a început şi nu se sfârşeşte cu Iosif Ţon. De la început şi până în prezent, bisericile baptiste din România au fost plantate şi păstorite de oameni ai lui Dumnezeu care au primit mântuirea prin pocăinţă şi credinţa în jertfa Domnului Isus Hristos, au fost născuţi din nou, pecetluiţi, umpluţi şi călăuziţi de Duhul Sfânt în conformitate cu învăţătura Scripturii. Credincioşii baptişti ştiu în Cine cred şi ştiu ce cred! Ei calcă pe urmele înaintaşilor lor care mergând pe urmele Mântuitorului au plătit cu suferinţă şi jertfă credinţa în Domnul Isus şi nu s-au lepădat de credinţa lor până la moarte.

Citește în continuare

Subventiile de la Stat si doctrina despre Biserica II

In meditatia trecuta am precizat cadrul conceptual al paradigmei  protestant-evanghelice revelatia biblica-doctrina-practica in care abordez aceasta tema. Aceasta abordare se deosebeste fundamental de paradigma practica-doctrina-revelatie specifica altor traditii ecclesiale.  Prin urmare, in paradigma protestant-evanghelica, relatia Biserica-Stat este evaluata din perspectiva doctrinei care afirma ca biserica se deosebeste fundamental de orice alta comunitate, institutie sau organizatie umana. In acest sens, Edmund Clowney afirma ca:

Biserica, dupa Scripturi, nu este un club religios, o asociatie voluntara a unor credinciosi care gandesc la fel, cultiva prietenia si se implica in proiecte comune. Dimpotriva, Biserica este instituita de Hristos si de Duhul, zidita prin puterea Lui si condusa (guvernata) de Cuvantul Lui.[1]

In conformitate cu invatatura biblica, Biserica nu este o simpla institutie omeneasca a carei existenta se manifesta numai la nivelul relatiilor orizontale ca si in cazul breslelor mestesugaresti, asociatiilor si fundatiilor, firmelor sau corporatiilor. Biserica este Trupul lui Hristos si Hristos Domnul este Capul Bisericii.  Bisericile Baptiste din Romania au imbratisat, aparat si practicat aceasta invatatura de la infiintare  pana in prezent.

Citește în continuare

Practica subventiilor de la Stat si doctrina Bisericii

In mod normal, in viata fiecarui credincios si in viata fiecarei Bisericii, aspectele practice (praxis) se fundamenteaza pe invatatura sau doctrina (dogma) acceptata de persoana sau Biserica respectiva ca fiind adevarata.
Invataturile sau doctrinele crestine isi au originea in revelatia divina, revelatie care, in conformitate cu gandirea protestant-evanghelica se gaseste in Sfintele Scripturi.

De aceea, in conceptia protestant-evanghelica, numai in baza invataturilor biblice se stabilesc si se evalueaza aspectele practice atat in viata personala cat si in cea ecclesiala. Daca asa stau lucrurile, se poate afirma ca, in mod normal, in viata fiecarui credincios sau a fiecarei Biserici, orice invatatura sau practica trebuie sa fie articulata in baza unui suport biblic clar.
Ordinea corecta a lucrurilor in credinta protestant-evanghelica este intotdeauna aceasta: revelatie-invatatura-practica.
Este important sa precizez ca tema pe care o abordez in aceasta meditatie este din perspectiva credintei protestant –evanghelice. Alte traditii crestine au alte conceptii cu privire la suficienta Scripturii si la locusul unde este depozitata si pastrata revelatia divina.

Este adevarat ca istoria crestinismului consemneaza si imprejurari in care, fie in viata credinciosilor (individual sau grupuri), fie in viata Bisericilor, s-au strecurat practici care nu au avut suport clar in Scriptura. Indiferent pe ce cale au intrat aceste practici, odata acceptate, dupa un timp mai scurt sau mai lung, ele au inlocuit revelatia divina si au devenit sursa pentru doctrina. Mai apoi, adeptii acestei abordari au inventat teorii si metode de a demonstra ca practicile nebiblice si doctrinele izvorate din ele sunt in conformitate cu revelatia divina.

In acest caz, ordinea normala a lucrurilor a fost rasturnata in felul urmator: practica-doctrina-revelatie.

Citește în continuare

Scrisoare deschisă către Bisericile Crestine Baptiste din România

Scrisoare deschisa catre Bisericile Crestine Baptiste din Romania

Iubiti frati,

Salutari sfinte in Numele Domnului nostru Isus Hristos, Acela care a parasit gloria Cerului si S-a nascut in ieslea din Betleem si Care, dupa ce a sfarsit lucrarea de rascumparare, S-a inaltat din nou in glorie. In timpul calatoriei nostre pe pamant, Cuvantul Scripturii ne indeamana „Sa ne uitam tinta la Capetenia si Desavarsirea credintei noastre, adica la Isus, Care pentru bucuria care-I era pusa inainte, a suferit crucea, a dispretuit rusinea si sade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (Evrei 12:2).

Iubiti frati, va trimit acest mesaj prin intermediul acestei scrisori deschise pentru a va aduce la cunostinta faptul ca pentru prima data in istoria de peste 150 de ani a credintei baptiste in Romania, Cultul Baptist se indrepta incepand de la liderii ei intr-o directie nebiblica si periculoasa in domeniul relatiei cu Statul.

In calitate de copil al lui Dumnezeu si membru al Cultului Baptist din anul 1972, pastor al Bisericii Crestine Baptiste Emanuel din Oradea din 1982 pana in prezent,  presedinte al Uniunii Baptiste intre anii 1999-2007 si vicepresedinte cu educatia biblica in Executivul Uniunii din 2007 pana in prezent, consider ca sunt dator inaintea lui Dumnezeu sa ma adresez bisericilor  cu dorinta de a ne uni in rugaciune si fapta pentru a opri indepartarea Cultului Baptist de Sfintele Scripturi, de doctrina baptista sanatoasa si de Statutul Cultului Baptist.

Din pricina faptului ca situatia pe care v-o supun atentiei a fost facuta public pe situl Uniunii Baptiste –  stiri baptiste- la sfarsitul lui octombrie si inceputul lui noiebrie 2009, cred ca sunt dator inaintea lui Dumnezeu si a bisericilor sa raspund tot public.  Despre ce este vorba?

Citește în continuare